Psihologie pentru viaţă

Jocuri pentru copii

2012-02-21T10:12:00.000+02:00

Vă propun două jocuri potrivite pentru copii peste 5 ani, care recunosc deja cifrele sau (şi) literele . Ele pot fi jucate atunci cand petreceţi timp în masină ori la cumpărături şi vreţi să faceţi timpul să treacă mai uşor pentru copii:

1. Fiecare dintre jucători alege o cifră de la 1 la 9, iar jocul constă în găsirea, de către fiecare, a cât mai multe maşini al căror nume începe cu cifra aleasă.

2. În timp ce vă faceţi cumpărăturile, alegeţi o literă pe care copilul o ştie şi propuneţi-i să o găsească pe ambalajele diferitelor produse pe care le observă. În cazul în care copilul este suficient de familiarizat cu alfabetul încât să îşi reconstituie numele, puteţi complica jocul făcându-l să caute, una câte una, literele care îl compun, tot pe cutiile şi ambalajele diverselor produse.

(Sursa: Anne Bacus, Jocuri pentru copii de la o zi la şase ani, Editura Teora)

Sfaturi împotriva melancoliei

2012-02-18T19:48:00.001+02:00

Anne Franck

Le-a scris un copil de 13 ani - Anne Frank. În timp ce stătea ascunsă, de teama deportării. Cum de a putut să ajungă la ele, din ascunzătoarea în care a stat doi ani?

"Seara, când stau culcată în pat şi-mi termin rugăciunea spunând: Îţi mulţumesc pentru tot
ce-i bun, drăguţ şi frumos, jubilez în sinea mea. Atunci mă gândesc la "ce-i bun" în clandestinitate, la sănătatea mea şi la întreaga mea fiinţă, la ce are "drăguţ" Peter, la ce-i încă mic şi fragil şi căruia noi încă nu îndrăznim să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire, şi la "ce-i frumos", asta însemnând lumea, natura şi frumuseţea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună. Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumuseţea încă prezentă. În asta constă în bună măsură diferenţa dintre mama şi mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: Gândeşte-te la toate nenorocirile din lume şi fii fericită că nu treci tu prin ele." Sfatul meu: "Ieşi afară, mergi pe câmp, în natură şi soare. Ieşi afară şi încearcă să regăseşti fericirea în tine. Gândeşte-te la tot ce-i frumos în tine şi în jurul tău şi fii fericită!" (Jurnalul Annei Frank, Humanitas, 2011).

Inspiraţie - expiraţie - dedicaţie

2012-02-14T23:07:00.000+02:00

"Nu contează dacă eşti miliardar
sau vânzător în prăvălia din colţ.

Nu contează dacă arăţi bine,
dacă eşti instruit,
celebru sau necunoscut.

Te afli aici, în viaţa aceasta,
ca să înveţi să iubeşti,
nu pentru altceva.

Ai ştiut asta dintotdeauna."

Aşa începe o carte pe care o recitesc acum: "Iubirea se construieşte în doi" de Steve şi Sharon Biddulph, Editura Humanitas, 2007. E scrisă de cei mai cunoscuţi terapeuţi de familie din Australia, iar stilul şi conţinutul depăşesc cu mult titlul cam comercial. De fapt, în original, cartea se numeşte "The making of love". Şi, pentru că a venit vorba despre a face şi despre dragoste, iată un alt citat care rezumă cartea:
"Adolescenţii se îndrăgostesc; Adulţii fac dragoste. E o flacără pe care o făptură umană învaţă s-o aprindă. În relaţiile de zi cu zi, flacăra pâlpîie, se micşorează şi renaşte, în funcţie de talentul nostru de a o îngriji cum se cuvine. Eforturile ne sunt răsplătite. La început iubirea e o binecuvântare, dacă nu un noroc. Apoi devine o realizare".

Dacă aş crede că, citind, oamenii pot deveni mai mulţumiţi în relaţii, aş face copii după această carte pentru toţi pe cei pe care îi văd agonizând pe baricadele vieţii de cuplu. Dar aşa, fac doar o dedicaţie ...

Un fel de a educa

2012-02-14T22:32:00.000+02:00

"Odată, o femeie şi-a adus copilul să-l vadă pe Mahatama Gandhi. Şi i-a cerut acestuia să îi spună fiului ei să nu mai mănânce dulciuri pentru că se îngrăşa văzând cu ochii. Gandhi i-a zis femeii să plece şi să se întoarcă peste o săptămână. Ea a făcut cum i se ceruse şi, după o săptămână, Gandhi i-a spus băiatului: "Nu mai mânca dulciuri". Băiatul fu cât se poate de impresionat (la urma urmelor, acesta era bărbatul care eliberase India de sub stăpânirea britanică!).

Femeia însă nu plecă imediat; rămase acolo mormăind ceva şi Gandhi o întrebă: "Acum ce mai e?" Ea replică: "Nu vreau să par recunoscătoare, dar de ce a trebuit să aşteptăm o săptămână?"
"A, zise Gandhi, nu-mi place să spun oamenilor să facă lucruri pe care nu le pot face eu însumi. Mi-a luat o săptămână ca să renunţ la dulciuri!"

(din cartea Iubirea se construieşte în doi", de Steve & Sharon Biddulph, Editura Humanitas, 2007)

Ziua iubirii de sine

2012-02-13T23:48:00.001+02:00

Şi eu, ca mulţi oameni pe care i-am auzit ori i-am citit, cârcotesc de ziua îndrăgostiţilor, cum că e doar un truc comercial, din seria " al doilea produs la jumătate de preţ" sau "dacă găsiţi în altă parte mai ieftin ..."

Mă gândeam chiar să nu suflu o vorbă despre această zi, să o las să treacă fără să scriu despre ea. Apoi mi-am amintit despre o zicere, nu mai ştiu a cui, care suna cam aşa: ceea ce putem face pentru cei pe care îi iubim este să fim noi înşine fericiţi. Poate că avea şi o continuare, ori poate că eu am creat-o, dar gândul meu a mers mai departe: ceea ce putem face pentru cei pe care îi iubim este să ne iubim pe noi înşine. Ar putea să sune egoist, dar pentru psihologi iubirea de sine devine adesea stima de sine, adică măsura în care ne preţuim, ne valorizăm, ne suţinem şi avem grijă de noi înşine. Felul în care ştim să ne fim nouă înşine mai degrabă prieten bun decât critic neadormit, acceptându-ne propria persoană, cu tot ce ne stă în fire, în putere şi în (ne)putinţă.

Se pare că acei oameni care se privesc pe ei înşişi cu respect şi cu bunăvoinţă iubitoare, îşi exersează astfel capacitatea de a-i iubi pe ceilalţi într-un mod care mai degrabă clădeşte decât distruge relaţiile.

Îmi imaginez cum ar fi dacă fiecare am avea măcar o zi pe an în care, în intimitatea fiinţei noastre, noi cu noi înşine, ne-am cerceta felul iubirii pe care o resimţim faţă de propria persoană. Dacă ne-am întreba cât şi cum ţinem la noi, câtă valoare ne dăm şi cum ne susţinem din interior.
Dar purtăm încă în noi mesaje ascunse de învinovăţire, am crescut, mulţi dintre noi, cu convingerea că a te iubi pe tine înseamnă egoism ... Şi aici discuţia se poate întinde pe multe, multe pagini de argumente pro şi contra.

Închei cu o comparaţie pe care, de data asta ştiu ce autor a făcut-o. El spunea, în rezumat, că aşteptarea permanentă de a primi iubire din partea celorlalţi, în loc să înveţi să-ţi oferi singur, ar semăna cu un obicei: acela de a comanda şi a aştepta să îţi vină pizza la uşă, în loc să intri în bucătărie şi să îţi pregăteşti atâtea şi atâtea feluri de mîncare.

Dacă ar exista, într-adevăr, o zi a iubirii de sine, ce meniu v-ar plăcea să pregătiţi?

"Ce dai aia primeşti"

2012-02-11T13:06:00.001+02:00

Să ne dezmorţim cu un zâmbet sau chiar un hohot de râs: iată o poveste dintr-o carte scrisă pentru psihologii care lucrează cu copii şi adolescenţi. Titlul ei este cel din titlul meu, iar cartea a apărut la Editura Trei.

E vorba despre o antologie de poveşti care pot fi spuse celor tineri, pentru a-i provoca să facă legături dintre dificultăţile lor şi posibile resurse personale, dintre probleme care apar în viaţa reală şi posibile rezolvări.

Iată deci o poveste care, aşa cum arată autorul antologiei, are ca obiective înţelegerea legii cauzei şi efectului şi a respectului faţă de ceilalţi. Mie mi-a plăcut în special pentru că mi-a reamintit diferenţele dintre fraţi în cadrul aceleiaşi familii, curiozitatea naturală a copiilor, frământările şi soluţiilor lor - toate au stîrnit în mine un zâmbet, o urmă de tandreţe şi gândul buclucaş că nu se ştie niciodată ce urmează, de bine sau de rău, cînd creşti un copil. Dar dacă poţi să zâmbeşti, parcă eşti mai pregătit să le iei pe toate cum vin:

"Brett şi Cameron erau fraţi. Brett era mai mare şi mai zvăpăiat. El era cel care se repezea şi făcea tot felul de lucruri, fără să se gândească dinainte ce s-ar putea întâmpla. Cameron era mai mic şi mai precaut, gândind înainte toate posibilităţile.

Într-o zi. Brett şi Cam au rămas singuri acasă. Părinţii plecaseră undeva şi au crezut că băieţii erau destul de mari pentru a avea încredere să-i lase singuri. Unii dintre prietenii lui Brett de la şcoală îi vorbiseră despre faptul că li se permisese să bea pentru prima dată alcool. Tatălui lui Brett îi plăcea să bea cât o bere când se întorcea seara de la muncă. Mama lor nu bea deloc. De fiecare dată când Brett ceruse să guste din berea tatălui, mama lui sărise repede, zicând: "Când mai creşti".

Acum, că părinţii erau plecaţi, Brett s-a gândit că era şansa lui de a afla ce gust are alcoolul. Nu îndrăznea să se atingă de cutiile de bere ale tatălui său, pentru că tati ştia cu siguranţă câte erau în frigider şi ar fi observat dacă lipsea vreuna. Ştia că mami ţinea o sticlă de coniac în dulapul din bucătărie care părea să fi fost acolo dintotdeauna. Brett a turnat câte un pahar pentru el şi Cam.
- Şi dacă află mami? a întrebat Cam.
- Nu te teme, a răspuns Brett, încurajându-l pe fratele lui să bea.
Au băut puţin ... şi încă puţin. Avea un gust fierbinte ca focul. Brett nu-şi dădea seama dacă îi place sau nu - dar trebuia să se prefacă bărbat în faţa fratelui mai mic, nu?
Din nou, Cam şi-a dat frâu liber îngrijorării:
- Dacă mami vede că a scăzut nivelul în sticlă?
Brett nu se gândise până acolo, dar acum a avut o idee genială.
. O să facem pipi în sticlă, a spus el. Are aceeaşi culoare cu coniacul şi mami nu bea din el. Nu o să afle niciodată.

Cam se simţea vinovat pentru că băuse coniac fără să ştie mami, şi încă şi mai vinovat pentru că făcuse pipi în sticlă. Din când în când, verifica sticla din dulap - şi vedea cu groază că nivelul lichidului scădea. Cineva trebuie că băuse din el! Mama obişnuia oare să bea pe ascuns?
I-a spus asta lui Brett.
- Nu îţi face griji, a spus fratele lui, dar Cam îşi făcea griji.
Nu suporta să se gândească la mama lui care bea ce era în sticlă, aşa că, în cele din urmă, şi-a făcut curaj şi a întrebat-o:
- Mami, văd că nivelul coniacului din dulap tot scade, a încercat el să spună lejer. Nu credeam că tu bei.
- Nu beau, a răspuns ea. L-am folosit pentru a găti pentru voi."

(Povestea 17 din cartea "101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi" de George W.Burns, traducere de Cristian Fulaş, Editura Trei, 2011)
:)))

A deveni o persoană

2012-02-08T19:25:00.000+02:00

Astfel se numește cartea lui Carl Rogers, psiholog şi psihoterapeut umanist ale cărui idei și experiență au contribuit fundamental la schimbarea modului de a privi psihoterapia şi educaţia. La începutul cărţii, Rogers spune povestea devenirii sale personale şi profesionale. Într-un stil cald, profund, el prezintă acele "învăţături semnificative" la care a ajuns după mii de ore petrecute cu persoane "aflate în suferinţă".

Şi cum învăţăturile au ecou în mine, le aduc aici, pe blog, pentru că sunt lucruri la care mă gândesc adesea, în întâlnirile mele cu oameni noi şi vechi, în diverse roluri ale mele şi ale lor. Sunt lucruri care uneori se întâmplă firesc, alteori rămân să fie împlinite, ca o aspiraţie spre întâlnirea autentică:

Iată prima din aceste învăţături:

"În relaţiile mele cu alte persoane am constatat că, pe termen lung, nu foloseşte la nimic să mă port ca şi cum aş fi ceva ce nu sunt. Nu ajută să mă port calm şi agreabil când, de fapt, sunt furios şi critic. Nu ajută să mă port ca şi cum aş cunoaşte răspunsurile atunci când nu le ştiu. Nu ajută să mă port ca şi cum aş fi o persoană iubitoare dacă, de fapt, în acel moment sunt ostil. Nu ajută să mă port ca şi cum aş fi plin de siguranţă dacă, la drept vorbind, sunt speriat şi nesigur. Am constatat că această afirmaţie rămâne adevărată chiar şi la un nivel foarte simplu. Nu ajută să mă port ca şi cum m-aş simţi bine când mă simt bolnav.

Carl R.Rogers
1902-1987

Cu alte cuvinte, ceea ce vreau să spun aici este că am constatat că nu foloşeşte la nimic şi nici nu este eficient, în relaţiile mele cu alţi oameni, să încerc să întreţin o mască, să mă port la suprafaţă într-un fel, când în interior trăiesc ceva foarte diferit. Cred că asta nu mă face să fiu util în încercarea de a forma relaţii constructive cu alţii." (Carl R.Rogers, A deveni o persoană, Editura Trei, 2008)

A fi autentic - iată prima învăţătură pe care ne străduim să o punem în practică, învăţăcei de ieri şi de azi, ori deja maeştrii în ale psihologiei şi relaţiilor umane.

Şi oamenii îngheaţă uneori

2012-01-31T22:56:00.000+02:00

Se întâmplă acest lucru când îşi interzic să mai simtă emoţiile, să mai lase să treacă prin ei freamătul ori furia. Când nu ştiu cum mai e să-ţi se facă pielea găină ori să îţi zvâcnească sângele în vine.
Au multe motive pentru care îngheaţă pe interior, e felul lor de a face faţă vrăjmăşiei vremurilor, de a se apăra de crivăţul pierderilor sau de neprielnicia relaţiilor.
Acum, în plină iarnă, mă gândesc la cei care, într-un fel sau altul, rezistă viforului lor interior ...
Şi mă îndemn să cred că, aşa cum sub gheaţă şi troiene, viaţa stă ascunsă şi aşteaptă răbdătoare, în inima lor, printre dezamăgiri, iureşe, pustiiri, firul speranţei şi al putinţei, continuă să trăiască ...

Modul în care priveşti lucrurile

2012-01-23T23:49:00.001+02:00

Sau învăţăturile lui Paulo Coelho:

Băieţelul îşi privea bunicul scriind o poveste. La un moment dat îl întreabă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Şi, cumva, ar putea fi despre mine?

Bunicul s-a oprit din scris, a zâmbit şi i-a răspuns nepoţelului său:

- Într-adevăr scriu despre tine. Dar creionul pe care îl folosesc este mult mai important decât cuvintele pe care le scriu. Sper să ajungi să-i semeni atunci când vei creşte.

Băiatul a luat creionul şi l-a întors curios pe toate părţile dar nu a observat nimic special. Intrigat, i-a răspuns bunicului:

- Dar e ca toate celelalte creioane pe care le-am mai văzut până acum!

- Totul depinde de modul în care priveşti lucrurile. Creionul acesta are cinci calităţi pe care, dacă vei reuşi să le dobândeşti şi tu, vei deveni o persoană mereu în armonie cu întreaga lume.

Prima calitate: poţi realiza lucruri măreţe dar nu trebuie să uiţi niciodată că există o mână care îţi călăuzeşte paşii. Mâna aceasta o numim Dumnezeu, iar El te va călăuzi mereu după Voia Sa.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris ca să folosesc o ascuţitoare. Ceea ce pe creion îl răneşte puţin, dar la final va fi mai ascuţit. Aşa că învaţă cum să înduri unele suferinţe pentru că ele te vor transforma într-o persoană mai bună.

A treia calitate: creionul îţi permite să foloseşti radiera ca să ştergi ceea ce ai greşit. Nu este neapărat de condamnat să încerci să schimbi ceva ce ai făcut în trecut ci este mai degrabă important pentru că ne ajută să nu ne abatem de la calea cea dreaptă.

A patra calitate: ceea ce contează cu adevărat la un creion nu este lemnul din care este alcătuit, nici vârful său ascuţit ci miezul din interior. Aşa că ai mereu grijă de ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău.

În fine, a cincea calitate a creionului: întotdeauna lasă o urmă. În mod similar, să ştii că tot ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, aşa că încearcă să fii conştient de fiecare dintre acţiunile tale.

(Povestea creionului de Paulo Coelho) A se citi când perspectiva devine prea fixă!

Limbajele de iubire

2011-12-29T19:23:00.001+02:00

Mi-am adus aminte de ele în această perioadă. M-am întrebat, în frenezia publicitară a cadourilor care musai trebuie cumpărate, oferite şi primite, printre atâtea costume de moşi comerciali, crăciuniţe dezinhibate, reduceri şi oferte, pungi de plastic şi pachete gata făcute, ce am putea dărui bătrânilor sau copiilor din vieţile noastre. De ce tocmai lor? Pentru că pe bătrâni i-am auzit spunând, de-a lungul anilor, că ei nu prea mai au nevoie de cadouri, ci de sănătate. Cât despre copii, mesajul unora dintre părinţi sună uneori descurajant: ori nu mai ştiu ce să le cumpere copiilor, fiindcă acestia au deja tot ce vor, ori nu-şi pot permite jucăriile electronice la modă după care suspină copiii lor.

Cadourile sunt doar o modalitate de a comunica celor dragi că ţii la ei şi că îţi pasă de ei. Probabil mulţi ştiu asta. Cei care au scris despre limbajele de iubire, un consilier marital (Garry Chapman) şi un psihiatru (Ross Campbell) au sistematizat şi spun că există cinci feluri de a transmite afecţiunea şi grija în familie:

prin mângâieri fizice, îmbrăţişări sau atingeri – tandreţea fizică,
cu ajutorul cuvintelor de încurajare, de afecţiune şi valorizare – mesajele pozitive,
prin timpul şi atenţia acordată – împărtăşirea de momente, activităţi, plăceri,
prin daruri şi cadouri,
prin servicii făcute pentru cei dragi.

M-am gândit că, în vremurile pe care le trăim, de multe ori ne reducem limbajele de iubire la oferta de cadouri, aşa cum, în loc de scrisori sau conversaţii faţă în faţă, comunicăm prin sms-uri şi mess. Şi totuşi … căutăm probabil şi ne bucurăm cînd îi găsim pe aceia care mai au cuvinte bune, ore sau gesturi de dăruit, în loc de pachete la schimb: o masă luată împreună cu văduva singură, o prăjitură făcută pentru vecina care n-are timp, o întrebare adevărată pentru colegul care tace mereu sau dimpotrivă, vorbeste prea mult, un joc împreună cu copilul, un film cu adolescentul - câteva exemple din jurul meu… Fiecare ştie cum ar putea să se exprime în limbajul inimii, ca să ajungă la inima celui de care îi pasă, fiecare are exemple, modele, întrebări şi poate ... răspunsuri.

Vis cu îngeri

2011-12-24T17:56:00.001+02:00

Mai mult decât un vis: o întâlnire de care nu eşti niciodată sigur, pe care o presimţi şi apoi o ratezi, din oboseală ori din obişnuinţă. Rămâne, din fericire, încântarea muzicii, pe care o putem împărtăşi, cei care visăm sau nu îngerii:
aici:

Alte sugestii de daruri (pentru Crăciun şi pentru fiecare zi)

2011-12-24T12:07:00.000+02:00

Iată şi perspectiva unui scriitor şi căutător spiritual, Vasile Andru. Cuvintele lui mi se par o continuare a poeziei din postarea anterioară:

"Ofranda este un lucru pe care astăzi îl facem tot mai puţin. Dacă te-ai întreba ce ofrandă ai făcut în ultima săptămână, ai vedea că ai ratat multe ocazii. Nu că n-ai avut ce dărui, ci ai ratat ocaziile care ţi s-au oferit. Ce se poate dărui? Ce poate dărui un român sărac, cu un salariu prăpădit - sau chiar fără salariu? Sunt mai multe feluri de a dărui: primul este să depui o cantitate de muncă. A face o muncă pentru altcineva este o ofrandă, dar numai dacă este făcută cu plăcere, ştiind că prin asta purifici ceva din soarta ta. Mai pot fi şi daruri esenţiale, chiar sacrificii, pe care le faci pentru cineva. Nu vorbesc, desigur, despre sacrificiul final, care este viaţa!

Revenim la posibilităţile de a dărui ale românului sărac. Este vorba de a dărui expresia pozitivă a feţei. Gândiţi-vă de câte ori ratăm prilejul de a dărui expresia senină a feţei noastre. Mă uit la oamenii de pe stradă şi îmi spun: „Uite cum aceşti oameni ratează să îmi dăruiască mie acum ceva, expresia senină a feţei lor ...” Sunt chinuiţi, sunt copleşiţi de ziua de muncă. Expresia feţei este foarte importantă, în primul rând pentru tine. Ca să-ţi menţii o expresie senină, soliciţi o pozitivitate nebănuit de mare în tine. Trebuie să poţi să încurajezi oamenii – discret, neprivindu-i în ochi ... Dacă vrei să convingi pe cineva, atunci priveşte-l între ochi. Nu te uita direct în ochii acelei persoane. Iar dacă vrei să-l influenţezi în bine pe respectivul, după ce te-ai uitat la faţa lui şi l-ai fotografiat mental, întorci privirea în interior şi îţi imaginezi că acel om este fericit. Atunci el a primit realmente, de la tine, un impuls constructiv.

Fiţi senini. Seninătatea e ofranda ce poate fi făcută sistematic. Un gând bun este şi el o ofrandă. Dacă te uiţi la un om şi-ţi spui în gând: ”Mutra acestuia cere palme ...”, i-ai introdus un program subconştient agresiv. În el se crispează ceva şi în ziua aceea el va înjura, va violenta pe cineva, fără să ştie de ce. Dacă îl priveşti şi îţi spui: „Mutra acestuia cere o ţuică ... , o ţuică mică, pe care i-aş da-o dacă aş avea ocazia”, ai introdus într-însul un program bun.

Cenzurează-ţi gândurile rele. Gândul rău, de altfel, îţi poate produce o migrenă, dacă e direcţionat spre cineva. Fereşte-te să adresezi gânduri rele – dimpotrivă, contracarează-le cu cele bune. Dacă îţi vine să spui ceva rău, imediat, ştiind ce te aşteaptă, formulează o urare de bine. Până vei învăţa să faci din suflet acest lucru, fă-l ca şi când ţi-ai lua o precauţie.

Ofranda verbală este iarăşi foarte importantă. Iată un alt mod de a da ceva: un cuvânt bun. Medicii buni, preoţii buni, au întotdeauna un cuvânt bun. Este şi aici un meşteşug – nu e totul să-ţi propui, trebuie să te şi mobilizezi, trebuie un pic de empatie.

De ce unii nu pot niciodată să transmită un cuvânt de consolare? Pentru că o fac formal. Ar trebui să te pui în situaţia celuilalt ca şi cum tu ai fi acolo, şi atunci vei reuşi să dai un cuvânt bun. E un mod de a oferi ceva.

Sigur, există şi ofrande materiale – atunci când poţi să le faci, şi când le faci sistematic. Dăruiţi zilnic o pâine. Daţi celor săraci şi copiilor. Dacă puteţi, dacă sunteţi pregătiţi – copiilor să le daţi un măr, o bucată de pâine. E important dacă puteţi să le daţi de fiecare dată, să le daţi pentru că oricum o duc mai rău decât noi. Mila este un sentiment extraordinar. Compasiunea şi mila – sentimente mari, care ard multă negativitate în soartă. Aşa cum încrederea în sine este un element constructiv pentru sine, mila este un element constructiv pentru alţii. Nu mila în sensul jeluirii, ci mila în sensul participării empatice – te pui în situaţia lui, să îţi închipui că în acel moment tu eşti el. Empatizarea este un lucru extraordinar, pozitiv. Empatia declanşează imediat o dinamică a cerinţelor şi a egalizării câmpurilor. În lumea aceasta, câmpurile biotice tind spre o comunicare între oameni şi spre un răspuns, spre o conectare unul la altul.”

din cartea "Rugăciuni cu puteri vindecătoare - Psihoterapie isihastă" de Vasile Andru

Sugestii de cadouri de Craciun

2011-12-22T22:36:00.001+02:00

"Pentru inamici,
iertare.
Pentru oponenţi,
toleranţă.
Pentru prieteni,
inima ta.
Pentru clienţi,
servicii bune.
Pentru toţi,
caritate.
Pentru fiecare
copil, un bun exemplu.
Pentru tine,
respect."

Oren Arnold, scriitor

Nu ştiu mai multe despre el, dar aceste cuvinte preluate, împreună cu titlul, din pliantul unei campanii de Crăciun a organizaţiei Salvaţi Copiii, mi-au retrezit întrebările despre daruri într-o lume plină de cadouri, atenţii, crăciunei şi crăciuniţe, pungi de atâtea mărimi şi cu atâtea modele ... o lume plină-goală ...

Va urma ...

Influențează pozitiv!

2011-11-22T12:35:00.002+02:00

Când am devenit consilier școlar, unul din primele lucruri pe care l-am auzit de la cei mai vechi în profesie a fost acela de a-mi alege un moto care să reprezinte activitatea mea în cadrul cabinetului de asistență psiho-pedagogică. Am avut mai multe zicale pe care le-am scris pe tabla magnetică, în funcție de etapele prin care am trecut, de la entuziasm și naivitate la resemnare și amărăciune, de la supraimplicare la realism. De ceva vreme am rămas însă la "Influențează pozitiv!".

Filmul de mai jos, pe care îl privesc de fiecare dată cu aceeași emoție, e un alt fel de a vorbi despre tipul de influență pe care noi, oamenii mari, îl avem asupra oamenilor mici și receptivi care ne privesc zi de zi. Inutil să mai comentez asupra a ceea ce le oferim celor mici sau adolescenților ca hrană emoțională, e suficient să deschidem televizoarele sau să ieșim in trafic ... orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare.

Puteti viziona filmul aici

Schimbă-ţi papucii la timp!

2011-11-21T20:57:00.000+02:00

M-am tot gândit, în ultima vreme, la lucrurile care ne ţin pe loc atunci când ar fi necesar să schimbăm ceva în interiorul nostru (nu să îi schimbăm pe ceilalţi, dorinţă cu care se amăgesc mulţi oameni venind la psiholog şi pleacă apoi dezamăgiţi).

Mi-am adus aminte de Papucii lui Abu-Cassem, o poveste orientală pe care am citit-o cu mult timp în urmă şi care mă chema iarăşi să îi redescopăr sensul. Am răscolit rafturile, dar nu am găsit cartea când am căutat-o în bibliotecă, abia mai târziu, aproape întâmplător, am dat peste ea – semn că uneori e doar un decalaj între conştientizarea nevoii şi împlinirea ei, nu o imposibilitate …

Pe scurt, acest Abu-Cassem era un negustor foarte bogat si foarte avar. La fel ca şi Hagi-Tudose al nostru, îşi ascundea bogăţia, lipsindu-se de lucrurile şi plăcerile fireşti ale vieţii . El nu tăia coada pisicii, dar refuza să îşi schimbe încălţările vechi şi uzate cu unele noi, astfel încât papucii lui jerpeliţi au devenit simbolul zgărceniei şi al ridicolului în Bagdadul acelei vremi. Dar şi al ataşamentului nefast care împiedică schimbarea necesară.

Miezul poveştii este dulce-acrişor, râzi şi te gândeşti de două ori: se întâmplă ca celebrii papuci să fie schimbaţi, fără ştirea lui Abu-Cassem, în timp ce el era la baie, cu unii noi şi frumoşi aparţinând judecătorului. Iar de aici, un lung şir de necazuri se abate asupra avarului care, oricât încearcă, nu mai poate scăpa de vechii lui papucii. Revenirea lor repetată în viaţa posesorului lor, prin neaşteptate coincidenţe, provoacă sărăcirea şi nefericirea lui. Povestitorul încheie astfel: “Abu-Cassem învăţă, cu un preţ uriaş, ce pacoste se poate abate asupra ta dacă nu-ţi schimbi papucii destul de des”. (Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul, Humanitas, 1994).

Puteţi asculta povestea admirabil spusă de mari actori aici

E un prilej de reflecţie înainte de a ne pune încălţările pentru Moş Nicolae: pe care dintre ele, pe cele vechi şi cârpite, pe cele noi şi lustruite ... încălţările inimii pentru darurile mai subtile ...

Ce e în capul lor ...

2011-10-27T23:06:00.001+03:00

... Al adolescenţilor? Se întreabă părinţii, profesorii, eu mă întreb, amintindu-mi cât de mult timp am continuat sa fiu adolescentă ...

Iată ce spun neurologii despre ceea ce se întâmplă în creierul lor:
citeşte articolul aparut in National Georgrafic aici

Comunicarea cu adolescentii (II)

2011-10-24T19:53:00.000+03:00

Iată pentru părinţii care îşi doresc să se înţeleagă cu copiii lor adolescenţi, un fel de lanternă care ar putea să le fie de folos în verificarea stării de funcţionare a canalului de comunicare dintre ei :

INVENTAR DE AUTOEVALUARE A APTITUDINII DE COMUNICARE

A PĂRINTELUI CU ADOLESCENTUL

(extras din cartea

Cum să vorbeşti cu adolescenţii

de Richard Heyman, Editura Lucman, 2005)

Cu ajutorul următoarelor întrebări îţi poţi evalua aptitudinile de comunicare. Află cât de bine vă cunoaşteţi şi vă înţelegeţi unul pe altul, tu şi copilul tău adolescent. Înainte de a răspunde fiecărei întrebări, gândeşte-te la felul cum vorbeşti în prezent cu el. Hotărăşte dacă afirmaţia e mai mult falsă ori mai mult adevărată în cazul vostru. Dacă nu eşti sigur de ceea ce ar spune copilul tău, întreabă-l. Acesta este un inventar personal a ceea ce ştii, simţi şi spui şi al modului în care tinzi să exprimi toate acestea. El poate constitui un bun punct de plecare pentru a-ţi îmbunătăţi capacitatea de a comunica.

Nu uita, acesta nu este un test, aşa că fii cât poţi de sincer când marchezi fiecare întrebare fie cu A – adevărat, fie cu F – fals.

I. Cât de bune sunt aptitudinile tale de comunicare cu adolescentul?

1. Discut cu el (ea) în mod regulat.

2. Îl (o) ascult în mod regulat.

3. Îi vorbesc despre lucruri importante.

4. Îi vorbesc despre lucruri lipsite de importanţă.

5. Pot discuta orice cu adolescentul meu.

6. Nu-i fac morală.

7. Nu-i ţin predici.

8. Îi vorbesc întotdeauna calm.

9. Îmi place să vorbesc cu el (ea).

10. Îmi place să-l (o) ascult.

11. Îmi dau seama că uneori se poate să nu mă înţeleagă aşa cum aş vrea.

12. Îmi dau seama că uneori s-ar putea să nu-l (o) înţeleg aşa cum şi-ar dori.

13. Rareori îmi ies din fire cu adolescentul meu.

14. Îi fac adesea complimente.

15. Îi spun deseori că-mi place de el (ea).

16. Îi spun deseori că îl (o) iubesc.

17. Adesea vorbesc cu el (ea) doar ca să îi aud vocea.

18. Îmi tachinez deseori adolescentul.

19. Copilului meu îi place să discute cu mine.

20. Copilul meu vorbeşte cu mine în mod regulat.

21. Copilul meu mă ascultă în mod regulat.

22. Copilul meu discută cu mine despre lucruri importante.

23. Copilul meu discută cu mine despre lucruri lipsite de importanţă.

24. Copilul meu poate vorbi orice cu mine.

25. Copilul meu îşi iese rareori din fire în prezenţa mea.

Acordă-ţi 1 punct pentru fiecare răspuns Adevărat şi 0 puncte pentru fiecare răspuns Fals. Total pentru partea I (1-25):

Restul chestionarului şi interpretarea le găsiţi aici http://www.slideshare.net/econsiliere/comunicare-parinte-adolescent

Comunicarea cu adolescenţii (I)

2011-10-21T19:54:00.000+03:00

Lucrând într-un liceu, am zilnic ocazia să îmi pun întrebări despre cum ar putea să ajungă cât mai bine mesajul meu şi al celorlalţi adulţi (profesori, părinţi) la urechile şi la sufletul adolescenţilor. Şi cum am putea noi să descifrăm mai uşor ceea ce copiii ne transmit prin vorbe sau comportamente. Mă frământă această temă mai cu seamă atunci când sunt chemată, ca instalatorul, să repar ţevile sparte ori să le desfund – da, ţevile prin care picură, curge sau nu curge ori se revarsă violent şi tulbure apa comunicării dintre cei ce locuiesc în aceeaşi casă/şcoală. Copii, profesori, părinţi - şi între ei o întreagă „ţevărie” de nevoi, emoţii şi frustrări, de impulsuri şi limite, care se prelungesc dincolo de zidurile şcolii şi ale caselor. De multe ori, „avaria” apărută la şcoală, când comunicarea e problematică, este urmarea altor nenumărate gâtuiri sau eroziuni ce au apărut pe conductele comunicării dintre adulţi şi copii.

De aceea, când eu însămi mă simt în impas ori când constat blocajul la ceilalţi, îmi spun cât de benefic ar fi dacă ne-am vizita şi curăţa mai des canalele de comunicare. Mai ales când e vorba de cei pentru care, vrând-nevrând, suntem modele de urmat sau de înlăturat. Mai ales când vrem să construim şi, ca în orice construcţie, pentru ca ea să fie funcţională, avem de pus toată instalaţia care ne va lumina, încălzi şi curăţi ...

Felurile (sau feţele) durerii

2011-10-13T14:45:00.000+03:00

Când un pacient ajunge în faţa doctorului încearcă să îşi descrie durerea: dacă îl arde, îl înţeapă, îl ustură ori îl apasă, unde îl doare şi cum îl doare, dacă e permanentă sau trecătoare, uşoară şi sâcâitoare ori violentă şi înnebunitoare. În funcţie de felul durerii, doctorul prescrie reţete si trimite pacientul să îşi caute mai departe sănătatea, prin analize, specialişti, aparaturi ...

Dar durerea psihică ori suferinţa sufletească despre care se povesteşte, se tace sau se plânge în cabinetele psihologilor? Uneori ea iese la suprafaţă brusc, e directă şi acaparatoare, alteori se strecoară lent, e subtilă şi înşelătoare, uneori motivele ei par evidente, iar alteori sunt de neînţeles. Ca psiholog, nu ai nici reţetar, nici pliante despre ultimele descoperiri în materie de analize ori medicamente şi nu ai unde să îl trimiţi pe omul suferind din faţa ta. Doar în cazurile extreme, când durerea a produs o breşă serioasă, îl poţi îndruma la psihiatru. Dar chiar şi atunci îl poţi însoţi o vreme ...

Atunci cum faci şi ce faci, ca psiholog, că nu ai nici bagheta magică, nici cuceririle industriei farmaceutice ca mijloace de îndepărtare a durerii? Mai mult, nici nu îi arăţi persoanei în suferinţă pe unde să fugă de chin, ci stărui cu ea în descrierea cât mai exactă a durerii, ceea ce poate accentua suferinţa şi o poate speria, în primă fază. Nu suspectezi viruşi, bacterii ori defecţiuni în corp, dar auzi cât de nocivi sunt ceilalţi pentru cel care ţi-a deschis uşa şi câte acuze îşi aduce lui însuşi. Vrei să înţelegi, ca psiholog, cum doare sufletul, care ar fi cuvintele exacte pentru acea persoană care a venit la tine: e teamă, frică ori groază, iritare, mânie sau furie, amăgire sau dezamăgire, simte prea plin ori prea gol, prea mult sau prea puţin, prea strîmt ori prea larg, prea devreme sau prea târziu ... şi faci astfel împreună cu cel care îţi vorbeşte un drum în interiorul lui, atât cât te lasă el să îl faci. Nu l-ai trimis sa îşi caute de sănătate, ci i-ai stat alături pentru ca să se caute.

Şi astfel pricepi cum durerea are multe feţe şi spune multe. Te întrebi, alături de cel pe care îl însoţeşti: "când doare, creşte ori putrezeşte?" De fapt, ce vrea durerea asta sufletească de la omul acesta, cu ce are ea legătură? Care mesaj are sens pentru el? Îi spune că e nevoie să schimbe ceva, să accepte ce nu-i stă în putinţă să schimbe, să lase pur şi simplu să crească, ori mai degrabă să rupă? Ce cere viaţa de la el, indiferent de ce vrea el de la viaţă?

Cam aşa e cu descifrarea felurilor şi a feţelor durerii, din câte mi-am dat eu seama până acum ...

Ciocolată, inteligență și psihoterapie

2011-10-02T01:41:00.000+03:00

Care ar fi legătura dintre ele? În mintea mea firul s-a țesut treptat, pe măsură ce citeam reclamele liliachii ale ciocolatei Milka, la metrou sau pe marile panouri din intersecții. Îndemnuri publicitare la curajul de a simți tandrețe, de a exprima emoții pozitive față de ceilalți sau de a le dărui timp - acestea mi-au adus aminte de felul în care reclamele folosesc descoperirile cercetărilor din psihologie, apăsând repetat pe subtilele butoane ale motivațiilor umane.

În cazul acesta, frazele ce încep cu “îndrăznește să ... „ au evocat în mine nevoia de a vorbi despre inteligența emoțională într-o lume și într-o vreme care par să privilegieze performanța intelectuală și un alt fel de îndrăzneală (similară durității sau tupeului). De când am citit cartea lui Daniel Goleman, „Inteligența emoțională”, caut să înțeleg ce-i cu acest tip de inteligență pe care îmi place să o numesc deșteptăciunea inimii, ce influență are ea în felul în care oamenii își croiesc viața și cum poate fi dezvoltată. A fi deștept cu inima este, se pare, o garanție a vieții bune, mai sigură decât un IQ ridicat, dar neasociat cu abilități sociale și emoționale. Pentru că a pricepe ce e cu sentimentele tale și ale celorlalți, a învăța despre emoții și despre cum să le faci față, a te deschide spre ceilalți și a cultiva relații pozitive e mai util pe termen lung decât a fi premiant.

Îndemnul din reclamele cu pricina mi-a amintit și de procesul prin care trec cei care se formează în psihoterapie: e un drum lung al îndrăznelii ... de a vorbi despre ei, despre ceea ce doare, despre ceea ce pare rușinos sau neimportant sau de nespus. Așa își dezvoltă inteligența emoțională ... Apoi îndrăzneala de a fi ceea ce sunt, după ce s-au descoperit, urmată de îndrăzneala de a deschide ușa cabinetului lor altor persoane care au îndrăznit să vină la ei ... un lung șir de îndrăzneli, mai multe decât bucățelele de ciocolată dintr-o tabletă. Îndrăzniți, spunea o colega de-a mea, citând din cărțile sfinte ...

Să îndrăznești să simți lucruri bune – nu e așa la îndemână, altfel de ce ar fi fost pretext de publicitate? E aproape la fel de greu precum e să scoți petele vechi sau să-ți albești dinții mestecând gumă ... Iar în domeniul psihoterapiei, trecerea de la trăiri negative – motivul venirii la cabinet, la sentimente variate și apoi la întâmpinarea celor pozitive, necesită timp, implicare, acceptare, descoperire, esențe și ingrediente specifice fiecăruia, fără rețete și promisiuni.

Carl Rogers, unul din marii creatori ai psihoterapiei moderne, explică de ce le este dificil profesioniștilor din domeniu, dar și oamenilor în general să își permită să se apropie de ceilați cu deschidere: „ ... îmi pot da voie să trăiesc atitudini pozitive față de cealaltă persoană – atitudini de căldură, afecțiune, simpatie, interes, respect? Nu e ușor. Constat la mine și cred că deseori văd și la alții o anumită cantitate de frică față de aceste sentimente. Ne temem că, dacă ne dăm voie să trăim liber aceste sentimente pozitive față de un altul, ele s-ar putea transforma într-o capcană. Ar putea să conducă la pretenții la adresa noastră sau ne-ar putea fi trădată încrederea, și ne temem de aceste deznodăminte. ... Dacă putem învăța, chiar și în anumite relații sau în anumite momente ale acestor relații, că afecțiunea nu ne pune în pericol, că nu ne pândește primejdia dacă ne raportăm la celălalt ca la o persoană față de care avem sentimente pozitive, asta constituie o adevărată realizare.” (Carl Rogers, A deveni o persoană, Editura Trei)

Bibliografie recomandată: ciocolată marca preferată și câteva filme, precum “Ciocolată cu dragoste” ori “O minte sclipitoare” și o idee venind din cețurile studenției, e din filmul Solaris și e formulată destul de aproximativ, fiindcă vine tare de departe, dar esența ei era: “fragilitatea e puternică”.

Către tânăra generație

2011-09-25T02:10:00.000+03:00

Este titlul unei poezii de Nichita Stănescu pe care o scriu aici din dorința de a pune puțin balsam pe rănile conflictelor dintre părinți și copii mai mari ori mai mici ... Ieșind dintr-o mică luptă (da, și psihologii se enervează, spre uimirea ori satisfacția nepsihologilor care imediat îi taxează pe primii), căutam ceva care să aline usturimea și amărăciunea, am dat peste aceste versuri și mi-am zis: da, cu o mirare ar putea să treacă înțepăturile replicilor primite în veșnicul conflict dintre generații! Ma mir de cum vorbesc unii și alții: copii care se cred mai mari și mai liberi, bătrâni ce se vor mai tineri și mai puternici, părinți între două vărste, trași din mai multe părți ... Mă mir că lumile noastre nu seamănă, în aparență și mă mir că, totuși, în profunzime, avem atâtea în comun, dacă nu mă credeți, a spus-o poetul:

"Nici o diferență nu este
între inima mea și inima ta
nici o diferență nu este
între ochiul meu și ochiul tău

Nu-i așa că la mine e toamnă
și că la tine e primăvară
nu-i așa, nu-i așa, nu-i așa?

Nici o diferență nu este
între cel care moare
și cel care se naște!

Ah, voi scumpilor,
ocoliți dacă puteți durerea
înlocuiți-o, dacă puteți
cu mirarea

Vă zic: dacă puteți
chiar cu mirarea!
Mirarea."

Si tot despre linguri sau despre diferența dintre iad și rai

2011-09-06T01:25:00.001+03:00

A existat și o urmare a jocului cu lingura, povestit în postarea precedentă: această parabolă al cărei sens generos poate fi transpus și în relațiile de familie ... cu două completări, totuși, una care îmi vine din literatură: infernul sunt ceilalți ("l'enfer c'est l'autre", spunea un scriitor francez) și alta dintr-un depozit obștesc de zicale: drumul spre iad e pavat cu bune intenții (nu știu cine a zis-o). M-a dus gândul la nevoia de a ne echilibra nevoile, gusturile, poftele, porțiile, de a lua și a da hrană afectivă tocmai pentru ca la un moment dat să putem răbda de foame ori să ne dezlegăm lingurile lungi și să mergem să ne pregătim un sandviș în singurătatea purgatoriului...

Iată parabola, transcriind-o, îmi vin în minte familiile înfometate emoțional pe care le-am văzut, de-a lungul timpului, dându-și cu "lingurile" în cap:

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi l-a rugat: “Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.”

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre ele, iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas cu tocană care mirosea atât de bine de îi lăsa omului gura apă.

Cu toate acestea, oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi… Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi deşi puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline…

Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai văzut Iadul. Vino să îţi arăt şi Raiul!”

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa… Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană cu un miros deosebit de îmbietor. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri, dar aceştia păreau bine hrăniţi, râdeau şi vorbeau între ei.

Omul pios a spus: “Nu înţeleg!”

“Este foarte simplu”, i-a explicat Dumnezeu. “Aceşti oameni fericiţi şi sănătoşi au învăţat să se hrănească unii pe alţii, în timp ce ceilalţi se gândesc doar la ei înşişi!…”

Povestea unei linguri

2011-09-06T00:37:00.001+03:00

Psihoterapeuții se joacă de multe ori atunci când învață meseria ori când o pun în practică. Dar joaca lor are întotdeauna un scop și e folosită ca un mijloc de a revela straturile de profunzime din propria lor ființă ori din persoanele cu care lucrează. Ultima joacă prin care am învățat încă ceva despre cuplurile ce vin la terapie s-a întâmplat sâmbătă la o conferință pe tema psihoterapiei centrate pe persoană (pentru detalii vezi www. http://psihoterapierogersiana.com/) :

O banală lingură pusă între doi participanți care jucau fără să vorbească rolul unor parteneri de cuplu în fața unui consilier și care aveau de luat în posesie, pe mutește, obiectul atât de domestic ... Acea banală lingură a provocat în mine și în colegii mei o seamă de trăiri și manifestări, semn că joaca noastră a fost un lucru serios, deși hazliu. A fost ca și cum "am amestecat" cu lingura noastră direct în "bucatele" propriei relații de cuplu, aterizând printr-un fel de magie în "bucătăria" propriei familii în care lucrurile se întâmplă de obicei într-un anume fel și departe de ochii lumii ...

Și iată câte se pot arăta în jurul unei linguri, fără cuvinte, variante simbolice a dinamicii relațiilor dintr-un cuplu:

femeia care vrea să îi dea bărbatului mâncarea în gură, ca unui bebeluș, bărbatul care se simte manipulat ori dominat sau dimpotrivă, răsfățat ca la mama acasă, dar redus la imaturitate, soția care nu îndrăznește să își exprime iritarea și cedează ori nu cedează și pornește lupta pentru supremația asupra lingurii, soțul agasat de pretențiile soției, ea dedicată relației, străduindu-se să îl învețe și pe el cum să aibă grijă de relația lor (luând lingura foarte în serios, în timp ce el ar arunca lingura cu care ea tot insistă), amândoi luptându-se să se facă înțeleși de celălalt, mai oftând, mai râzând, mai încruntându-se ... privindu-se ori nu, temători, supraimplicați ori agasați ori răniți și apărați de indiferență ... ca în viața de zi cu zi!

În funcție de propria lume interioară, fiecare participant la joc a dat o semnificație lingurii și jocului nonverbal cu partenerul său: pentru unii lingura a fost simbolul relației, pentru alții un obiect ce ar fi putut reprezenta averea, ori poate cariera, ori orgoliul, ori constrângerea pe care o aduce căsnicia, sau poate pentru alții era vorba despre distracție, datorie, iubire sau ură ... ca în viața de zi cu zi!

Terapia de familie sau de cuplu folosește astfel de jocuri nonverbale prin care membrii unei familii sunt ajutați să devină mai conștienți de felul în care se raporteaza unii la alții. Nu degeaba cercetătorii în comunicare au ajuns la concluzia că impactul mesajelor transmise dincolo de cuvinte, prin mimică, gestică și ton e cu mult mai mare decât al cuvintelor rostite.

Copiii ne inspiră

2011-08-23T17:26:00.001+03:00

Acum o vreme am citit într-o carte următoarele:

"Copiii noştri ne oferă ocazia de a deveni părinţi aşa cum ne-am dorit mereu să fim." (Louise Hart).

Mi-au plăcut spusele acestea, gândindu-mă la provocările pe care le aduce un copil în viaţa părinţilor săi şi la străduinţele unor părinţi de a se transforma şi a se dezvolta odată cu copiii lor. Mi le-am reamintit în timp ce urmăream discursul unei fetiţe, uimitor atât prin conţinut, cât şi prin siguranţa de sine. O puteţi vedea pe mica oratoare la: http://econsiliere.blogspot.com/2011/08/ce-pot-invata-adultii-de-la-copii.html

O altă amintire a adus apoi apă la moara gândurilor mele: fotografiile realizate de o mămică în timp ce bebeluşul ei doarme. Mi-am spus că autoarea lor, Adele Enersen, şi-a lăsat creativitatea să zburde pe câmpie, transformând rutina şi cotdianul în scene care ne fac să râdem, să visăm, să ne minunăm ... iar când simţim astfel de emoţii, e ca şi cum am ajunge la un miez dulce-amărui din noi ... cred că ceva asemănător se întâmplă adesea şi cu alţi părinţi provocaţi sau inspiraţi de copiii lor, altfel de unde ar veni umorul, răbdarea, încrederea, creativitatea, devotamentul cu care cei mari se apropie din când în când de cei mici? E ca şi cum copiii şi-ar conecta părinţii la miezul dulce-amărui din ei, miez ce se va coace şi va deveni bun, ca nucile proaspete, pe care trebuie să le decojeşti de pieliţa amăruie pentru a le simţi gustul minunat ...
Iată spre exemplificare câteva imagini realizate de Adele Enersen cu fetiţa ei dormind:

Mai multe puteti vedea aici:

Mila's Daydreams

- [ Traducerea acestei pagini ]

milasdaydreams.blogspot.com

Revenire printre pagini

2011-08-22T04:53:00.001+03:00

Din cartea "Absurdităţi la minut" de Anthony de Mello:

"- Nu este adevărat că suferinţa căleşte omul?

- Nu suferinţa contează, ci starea de spirit a omului, căci suferinţa poate crea blândeţe sau amărăciune, la fel cum focul olarului poate înmuia lutul sau îl poate căli."

" ... psihoterapeuţii nu aduc decât rareori uşurare; ei nu îţi rezolvă problema, ci doar ţi-o schimbă cu alta, mai uşor de suportat. ... El şi-a adus aminte de un cetăţean care călătorea cu autobuzul, imediat după terminarea războiului, ţinând ceva înfăşurat în mână.

- Care este obiectul pe care îl ţii în poală? l-a întrebat controlorul.

- O bombă neexplodată. O duc la Unitatea de Geniu.

- Doamne, omule! Eşti nebun?! Nu se ţine aşa ceva în poală! Pune-o imediat sub scaun!"

Primul citat îmi aminteşte de vechea cugetare ce atrage atenţia asupra importanţei reacţiilor pe care oamenii le au la evenimente. Stările lor sufleteşti ar depinde nu neapărat de ceea ce se întâmplă cu ei, ci de ceea ce îşi spun ei cu privire la întâmplări. Astfel, în funcţie de interpretarea pe care o dau ei evenimentelor, sunt mai sus ori mai jos "cu moralul". Mă gîndesc că psihoterapia şi consilierea psihologică pot ajuta atunci când cel în cauză începe să îşi observe şi să îşi înţeleagă mai mult reacţiile lui la întâmplări. Să caute în spatele fricii, al tristeţii, al nemulţimirii, al furiei ...

Iar al doilea citat, dacă l-aş crede pe cuvânt, mi-aş căuta altă meserie ...dincolo de umorul lui, ceva tot m-a convins, anume că nu psihoterapeutul este cel care îţi rezolvă problema. Foarte mulţi oameni cred că acesta e rolul psihoterapeutului, de a rezolva, iar foarte mulţi psihoterapeuţi ştiu că numai persoana în cauză rezolvă: îşi face curaj şi despachetează să vadă dacă e o bombă sau nu, aruncă ce e de aruncat, păstrează ce e de păstrat şi duce mai departe ceea ce e de dus ...

Poveste de vară despre vârstele noastre

2011-08-02T19:53:00.000+03:00

Poate pentru că e vacanță și mai degrabă am face lucruri copilărești, iar mintea noastră de oameni mari e învățată mai curând cu rațiunea, să dăm fiecărei părți câte ceva: o poveste hazlie pentru copilărie și tâlcul ei dulce-amărui pentru cine caută să înțeleagă cum ne schimbă trecerea timpului:

Într-o poveste a Fraților Grimm - ,,Firul vieții” - măgarul, câinele și maimuța vin în fața lui Dumnezeu și, când acesta le spune că vor trăi 30 de ani, fiecare cere mai puțin, justificându-și răspunsul. Astfel, măgarul vrea să își scurteze viața pentru a scăpa mai repede de poveri, câinele de umilințele și neputințele bătrâneții, iar maimuța de veșnicul ei rol ei ce consta în a-i face pe oameni să râdă („Cât de adesea nu se ascunde tristețea în dosul glumelor!” Treizeci de ani n-am să pot suferi asta”, rostește maimuța). Înțelegător, Dumnezeu mai scade din anii hărăziți fiecărui animal și îi îngăduie măgarului optsprezece, câinelui doisprezece și maimuței zece ani, spre mângâierea acestora.

La sfârșit vine omul, vesel și sănătos și îl roagă și el pe Dumnezeu să îi hotărască vremea cât va trăi. Întrebat dacă îi ajung cei 30 de ani, omul răspunde astfel:

„- Ce vreme scurtă! strigă omul, când îmi voi fi zidit casa și focul va arde în vatra mea, când îmi voi fi sădit pomi care vor înflori și vor rodi, când am să vreau să mă bucur de viață, atunci o sa mor! O, Dumnezeule, lungește-mi firul.

- Am să-ți adaug cei optsprezece ani ai măgarului, zise Dumnezeu.

- Asta nu-i destul, răspunse omul.

- O să capeți și pe cei doisprezece ani ai câinelui.

- Tot prea puțin.

- Ei, fie, zise Domnul, am să-ți dau și cei zece ani ai maimuței, dar mai mult nu capeți.

Omul plecă, dar nu era mulțumit.

Astfel trăiește omul șaptezeci de ani. Cei dintâi treizeci sunt anii lui cei omenești care trec iute, atunci este sănătos, vesel, lucrează cu poftă și se bucură de viață.

După asta urmează cei optsprezece ani ai măgarului, i se încarcă o sarcină după alta, el trebuie să ducă secara care hrănește pe alții și bătăi și ghionturi sunt răsplata serviciilor sale credincioase.

Apoi vin cei doisprezece ani ai câinelui, atunci zace prin unghere, mârâie și nu mai are dinți cu care să muște.

Și când trece vremea asta, atunci cei zece ani ai maimuței fac sfârșitul, omul este slab de minte și copilăros, face prostii și rămâne de râsul copiilor.” (din Povești de Frații Grimm)

Hrana din cuvinte

2011-08-01T17:52:00.001+03:00

"Împăratul Frederic, care a condus Sfântul Imperiu Roman în secolul al 13-lea, a dorit să ştie ce limbi se vorbeau la naşterea omenirii, în Grădina Raiului. Era vorba de ebraică, de greacă sau de latină? se întreba el. Prin urmare, a dat ordin să se facă un experiment: un grup de copii urma să fie complet izolat, într-un mediu care reproducea cu mare acurateţe circumstanţele originale din Grădina Raiului. Copiii urmau să fie crescuţi de către dădace cărora li s-a interzis să vorbească în prezenţa acestora. Nici un cuvânt nu urma să fie auzit, până ce aceştia nu începeau să vorbească propria lor limbă. Rezultatul? Toţi copiii au murit.” (People Skills, Robert Bolton, citat în "Drept la ţintă - Ghid de dirigenţie, coord. Marcela Claudia Călineci)

Inspiratie de sâmbătă

2011-07-30T19:32:00.000+03:00

O legendă povesteşte despre un tânăr care auzise cum că ar exista un croitor minunat, Zumbach, care face nişte costume ce au darul de a face pe oricine să arate chipeş şi elegant. Într-o zi, tânărul se duce la Zumbach şi îi cere să-i facă şi lui un costum. Aşa că Zumbach îi ia măsurile şi îi spune să se întoarcă peste o săptămână. După o săptămână, tânărul client vine nerăbdător să îşi ia costumul şi i-l dă tânărului ca să îl probeze. Arăta minunat – cu excepţia faptului că o mânecă era mai lungă decât cealaltă, că nasturii nu se potriveau şi că pantalonii erau prea scurţi. Cum era de aşteptat, clientul se arătă nemulţumit. Zumbach, profund jignit, spuse cu indignare: „Nu costumul e de vină. De vină e modul în care îl porţi. Dacă îţi îndoi numai puţin cotul stâng, mâneca va cădea perfect. Şi dacă te apleci puţin în faţă şi îţi ridici umărul drept, nasturii se potrivesc perfect cu butonierele. Iar dacă îndoi puţin genunchii, vei vedea că pantalonii vin minunat.” Clientul încercă să facă aşa cum i se spuse şi – ce să vezi? – costumul îi venea turnat – şi arăta superb!” (Din cartea „Alchimia emoţională” de Tara Bennett Goleman)

O poezie didactică

2011-07-27T13:57:00.001+03:00

Am numit-o aşa fiindcă transpune în versuri o primă diferenţă pe care Comunicarea Nonviolentă o face între ceea ce vedem, auzim, observăm şi interpretările pe care le facem atunci când vrem să comunicăm un mesaj în legătură cu nevoile noastre. Un prim pas spre o mai bună comunicare ar fi să învăţăm să facem observaţii fără interpretări şi evaluări. Mai clar, în loc să atribui defecte ("eşti dezordonat" varianta soft sau "eşti nesimţit", varianta hard), să redau ceea ce observ ( "văd şosetele pe jos şi capacul de la pasta de dinţi lângă tub" - nu sunt acestea două din frustrările partenerelor în relaţie cu partenerii lor?). Iată poezia extrasă tot din cartea lui Rosenberg:

Pot să fac faţă când îmi spui

Ce am făcut sau n-am făcut,

Pot face faţă interpretărilor tale,

Dar nu le confunda, te rog.

Dacă vrei să complici o situaţie,

Îţi spun eu cum să procedezi:

Amestecă ce fac eu

Cu reacţia ta la acest lucru.

Spune-mi că eşti dezamăgită

De treburi pe care nu le-am terminat,

Dar cănd mă faci „iresponsabil”,

Nu mă voi simţi motivat.

Spune-mi că te simţi rănită

Când nu-ţi răspund la avansuri,

Dar dacă mă numeşti frigid,

Nu vei avea mai multe şanse.

Da, pot să fac faţă când îmi spui

Ce am făcut sau n-am făcut,

Şi pot face faţă interpretărilor tale,

Dar nu le confunda, te rog.

Marshall Rosenberg

Iarăşi despre nevoi

2011-07-27T13:26:00.001+03:00

Acesta este pentru mine un timp în care mă gândesc adesea la cuvântul „nevoi” şi, mai mult decât la cuvânt, la viaţa pe care o cuprinde în el, ca o esenţă în care sunt distilate multe ingrediente. Când aud oamenii vorbind sau când îi văd acţionând într-un anumit fel, mă pornesc să caut nevoile din spatele a ceea ce ei spun sau fac, din dorinţa de a desluşi ceva mai profund dinlăuntrul lor.

E adevărat că şi atunci când predau psihologia la liceu, lecţiile mele preferate sunt referitoare la motivaţie (adică nevoi, dorinţe, aspiraţii). Vorbindu-le adolescenţilor despre „motoraşele” care se pornesc în fiecare zi în ei, atunci când fac un lucru sau altul, simt cum propriul meu „motor” se alimentează ori se înfundă în funcţie de felul în care nevoile mele în relaţie cu ei şi cu şcoala sunt îndeplinite ori nu.

Nevoile prezentate azi sunt cele definite din perspectiva Comunicării Nonviolente (CNV) despre care am mai scris pe acest blog. Acest tip de comunicare e, de fapt, un mod de a trăi, mai mult decât o tehnică, ce propune să fim atenţi la nevoile de bază pe care le avem cu toţii, indiferent de vârstă, sex etc. Dacă am conştientiza nevoile pe care atât noi cât şi ceilalţi le avem, am avea şansa de a intra într-o comunicare mai autentică şi am rezolva conflictele mai creativ. De fapt, conflictele, în viziunea CNV, apar nu între nevoi, ci la nivelul modalităţilor (sau strategiilor) de a ne împlini nevoile. Dacă am pricepe că, în esenţă, avem mult mai multe în comun (nevoile ne spun asta), am găsi căi de îndeplinire a lor care să satisfacă părţile implicate. Mai exact, dacă atunci când se ceartă şi se jignesc, doi parteneri ar fi învăţaţi să conştientizeze nevoile care sunt mascate în spatele furiei, şansele lor de înţelegere ar creşte. La fel şi în cazul relaţiei părinte-copil, fie că acesta e mic, fie că e adolescent, dacă adultul ar lua în considerare care sunt nevoile fiinţei din faţa lui, atunci şi copilul ar fi mai dispus să asculte. Unul din atelierele pe care le-am propus părinţilor se numea chiar „Copii ascultaţi – copii ascultători” şi am ajuns să îl ţin motivată în primul rând nu de teoria care îmi vorbea, ci de pactica provocatoare pe care am avut-o în propria mea familie.

Iată, deci, nevoile în termenii CNV:

“Autonomie: de a ne alege visurile, obiectivele, valorile, şi un plan pentru împlinirea acestora

Celebrare: a genezei vieţii şi a visurilor împlinite, a pierderilor persoanelor dragi, visurilor, etc. (doliul)

Integritate: autenticitate, creativitate, respect de sine, sens

Interdependenţă: acceptare, apreciere, apropiere, asigurare, căldură, comuniune, consideraţie, contribuţie la îmbogăţirea vieţii (nevoia de a-şi exercita puterea oferind ceva ce contribuie la întreţinerea vieţii), empatie, iubire, încredere, înţelegere, onestitate (care ne permite să învăţăm din limitările noastre), respect, siguranţă emoţională, sprijin

Subzistenţă: adăpost, aer, apă, atingere, hrană, mişcare, sport, odihnă, protecţie faţă de entităţi care periclitează viaţa (viruşi, bacterii, insecte, animale de pradă), sex

Joc: distracţie, râs

Comuniune spirituală: frumuseţe, armonie, inspiraţie, ordine, pace”

(extras din cartea Comunicarea Nonviolentă – un limbaj al vieţii de Marshall Rosenberg).

Tot citind lista aceasta şi reflectând la ea, a apărut ceva în mintea mea (cred că din nevoia de joc şi de creativitate): mi-am adus aminte de celebrul vers din Scrisoarea III, pus în gura lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ... ", apoi, ceva mai sobră, am transformat o frază dintr-o rugăciune: la bază era: "Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe aproapele meu", iar mie mi-a sunat aşa: "... să-mi văd nevoile mele şi să nu osândesc pe aproapele". Şi ca să nu pară o blasfemie modificarea aceasta, am să vă citez din cartea amintită mai sus, fragmentele care m-au inspirat:

"Din păcate, cei mai mulţi dintre noi n-am fost învăţaţi să gândim în termeni care să exprime nevoile. Sîntem obişnuiţi să ne gândim la ce e în neregulă cu ceilalţi când nevoile noastre nu sunt satisfăcute. Astfel, dacă vrem ca hainele să fie puse în dulap, îi caracterizăm pe copiii noştri drept leneşi când le lasă pe canapea. Sau interpretăm comportamentul colegilor noştri ca iresponsabil când nu-şi îndeplinesc sarcinile aşa cum am prefera noi." şi

"Atenţia ne e concentrată pe clasificare, analiză şi identificare a greşelilor, şi nu pe ceea ce noi sau ceilalţi avem nevoie şi nu primim. Astfel, dacă partenera mea doreşte mai multă afecţiune decât îi ofer eu, este "avidă şi dependentă". Dar dacă eu vreau mai multă afecţiune decât îmi oferă ea, atunci ea e "rece şi insensibilă". Dacă un coleg e mai preocupat de detalii decât mine, e "greu de mulţumit şi obsedat". Pe de altă parte, dacă eu sunt mai atent la detalii decât el, e "neglijent şi dezorganizat" (Marshall Rosenberg).

Nevoile relaţionale

2011-07-21T09:55:00.000+03:00

Şi acum câte ceva despre nevoi, din perspectiva psihosociologului Jacques Salomé. El indică două feluri de nevoi ale copiilor, pe care părinţii sunt chemaţi să le satisfacă: cele de supravieţuire pe care majoritatea părinţilor le împlinesc (exceptând cazurile de maltratare) şi cele relaţionale (ignorate de foarte mulţi). Le voi prezenta mai jos pe acestea din urmă, adăugând punctul meu de vedere: deşi vorbim despre nevoile copilului, ele nu sunt mai puţin valabile în cazul oamenilor mari. Cu toţii avem aceste nevoi relaţionale, fie că le ştim sau nu, că le afirmăm sau nu, că le dăm alte nume sau vorbim despre ele într-un fel mascat prin intermediul mesagerilor (adică dorinţe ori simptome ori comportamente). Iată nevoile relaţionale indicate de Jacques Salomé:

Nevoia de a vorbi despre sine cu cuvintele proprii, de a se exprima pe sine aşa cum este, în loc de a se lăsa definit de ceilalţi.
Nevoia de a fi recunoscut aşa cum este în realitate şi nu aşa cum ar vrea mama sau tata să fie.

(de câte ori nu am auzit: „copilul meu e aşa şi pe dincolo”, etichete bine lipite de personalitatea în formare a copilului, îndemnându-l să se lipească şi el de etichetă).

Nevoia de a fi ascultat şi înţeles în registrul în care vorbeşte: în cel realist (e vorba atunci despre fapte şi evenimente), în cel imaginar (despre dorinţe şi despre tot ce „mişcă” în jurul lor: sentimente, trăiri, aspiraţii) sau în cel simbolic (joc, comportamente, simptome).
Nevoia de a fi valorizat

(dacă ne-am debarasa de obiceiul de a remarca în primul rând ce nu merge la copilul nostru)

Nevoia de intimitate, de a avea spaţiul lui propriu, în care să fie stăpân şi să îşi pună obiectele, mărunţişurile, colecţiile şi tot ce semnifică ele

(o! şi câte poveşti se ţes în jurul obiectelor, nu-i aşa?)

Nevoia de a crea şi de a schimba ceva în mediul lor – şi pentru că, la fel ca şi oamenii mari, copiii au fost transformaţi în consumatori, această nevoie e înăbuşită
Nevoia de a visa (cu ochii deschişi).

Fiecare dintre aceste nevoi ar merita explicaţii şi exemple din viaţa reală, pentru a deveni mai uşor de perceput. Pentru cei care vor să aprofundeze, atât cărţile lui Jacques Salomé, cât şi site-ul lui în România sunt disponibile. Ceea ce scrie el îndeamnă la reflecţie, pentru cine îşi recunoaşte această nevoie ...

Tot despre nevoi şi dorinţe

2011-07-20T23:49:00.001+03:00

Revenind la distincţia dintre nevoi şi dorinţe, pentru ca ea să devină mai clară, voi prezenta perspectiva acelor psihologi interesaţi să explice părinţilor cum să facă această diferenţă, spre binele copiilor. Nevoile, spun ei, sunt cerinţe obligatorii pentru supravieţuirea şi sănătatea fizică şi psihică a copilului, de aceea ele trebuie satisfăcute întotdeauna. Pe când dorinţele sunt cerinţe mult mai puţin stringente, ele sunt mai degrabă un fel de mesageri influenţabili ai vieţii interioare a copilului. Şi în calitatea lor de mesageri, dorinţele trebuie întotdeauna ascultate şi înţelese, dar nu neapărat îndeplinite.

Dacă nevoile suportă greu amânarea şi în nici un caz ignorarea în plan real, dorinţele pot fi satisfăcute în plan imaginar, adică luate în discuţie, recunoscute, amânate, prelucrate. Iar această atitudine a părintelui faţă de dorinţe îl ajută pe copil să se dezvolte în plan psihic (îi stimulează limbajul, creativitatea, capacitatea de a tolera frustrarea, imaginea pe care şi-o face despre el însuşi). Dimpotrivă, ignorarea sau satisfacerea în exces a dorinţei îl limitează cumva pe copil, iar mesajul implicit cu care el rămâne este fie că dorinţele lui nu contează, fie că ele sunt necesare, deci trebuie îndeplinite tot timpul. În primul caz, copilul poate ajunge să se simtă ca şi cum el nu ar fi important pentru adulţii importanţi din viaţa lui, în al doilea, copilul creşte într-o iluzie şi o confuzie şi poate fi nepregătit pentru a face faţă frustrărilor.

Iată opinia psihanalistei Francoise Dolto: ea consideră că important este ca părintele să satisfacă nevoia copilului, iar dorinţa acestuia să o ia în seamă, să o asculte, să o discute cu el, nu să o devalorizeze ori să o îndeplinească întotdeauna. Exemplul bomboanei pe care îl dădea ea cu aproape treizeci de ani în urmă, poate fi citit cu interes, cred eu, şi în prezent, când mulţi copii primesc ca dovezi de iubire din partea părinţilor foarte multe obiecte, ca răspuns la dorinţele lor, şi mult mai puţină prezenţă şi comunicare şi timp … iar pentru copii “iubirea se silabiseşte T-I-M-P” (spunea alt autor). Iată exemplul, împreună cu alte consideraţii pe acestă temă:

“un copil nu are nevoie de bomboane. Iar dacă cere una, o face pentru plăcerea ca o persoană să se ocupe de el, să îi vorbească, să îi arate că este iubit”...

(aici îmi alunecă gândul spre pofta de dulciuri a adulţilor, care creşte în momentele când se simt singuri, neiubiţi, părăsiţi ori nesiguri).

"Aşa se întâmplă de multe ori: copilul vine să ceară ceva, vrea să capete ceva, vrea să vorbească despre acel lucru; şi observaţi cât este de interesant să te plimbi cu un copil prin faţa unei vitrine. Este o adevărată baie culturală să stai de vorbă cu el, să te joci de-a cadourile pe care le puteţi oferi, dar şi ce dovadă de iubire! … Spre deosebire de nevoi, dorinţele pot fi rostite şi satisfăcute la modul imaginar … Cu un copil trebuie să stabileşti o comunicare în legătură cu dorinţa lui, este un prilej de a-l introduce în lumea cuvintelor, o lume a reprezentărilor, o lume a limbajului, a vocabularului, o lume a promisiunilor legate de plăcerile viitoare. Dacă i-ai dat bomboana, copilul nu mai poate vorbi şi este linişte, se spune. Cu toţii am avut o asemenea experienţă când am fost mici: când venea în vizită … câte o doamnă sâcâitoare, o serveam cu caramele lipicioase, dacă aveam prin casă, fiindcă ştiam că nu o să mai poată vorbi întruna. Acelaşi lucru îl fac şi părinţii când copiii devin obositori cu întrebările lor, cu cererile lor. Suzeta pentru cel mic, bomboana pentru cel mai mărişor, numai să nu mai vorbească., să nu vadă nimic, să se concentreze pe tubul digestiv … Aşa se ajunge ca dorinţa, odată satisfăcută, să fie pusă pe acelaşi plan cu nevoia. Nesatisfacerea acesteia ar produce anxietate. Rezultatul este că acest copil se vede obligat să încerce tot mai frenetic, tot mai des, dar fără să folosească limbajul, să îşi satisfacă o dorinţă, rămânând în acelaşi timp în afara culturii, aceasta din urmă presupunând limbajul, reprezentarea sau fabricarea a ceea ce nu ai. Amintiţi-vă, când un copil vrea o jucărie pe care nu o are, este în stare să o inventeze imediat. O bucată de ceva este avionul de care are nevoie, pe când, dacă îi dăm avionul de jucărie îl strică foarte repede, nu mai poate inventa nimic şi trebuie să îi cumpărăm altul. Creativitatea, inventivitatea, toate acestea reprezintă dorinţa şi nu satisfacerea ei prin obţinerea lucrului ca atare; este vorba despre evoluţia culturală a acestei dorinţe exprimată prin limbaj, prin reprezentare, inventivitate, creaţie.” (Din volumul “Ce să spunem copiilor” de Francoise Dolto, apărut la Editura Trei)

(am cunoscut odată un copil care vorbea foarte greu, era în urmă cu dezvoltarea limbajului, dar avea munţi de obiecte jucării şi petrecea mult timp cu televizorul în camera lui, cu care adormea, pe post de dădacă. Dar cine nu a văzut sau nu a auzit ceva asemănător, cu mici variaţii, de exemplu, calculator în loc de televizor etc.?)

Incursiunea mea printre nevoi şi dorinţe va continua zilele următoare ...

Nevoi sau dorinţe?

2011-07-14T10:01:00.001+03:00

Această poezie a lui Octavian Paler mă emoţionează profund si îmi aminteşte distincţia dintre nevoi şi dorinţe pe care unii psihologi şi psihoterapeuţi o fac. Lumea în care trăim ne îndeamnă să ne satisfacem dorinţele şi să ne neglijăm nevoile, ori să le confundăm. În relaţia cu copiii lor, părinţii răspund adesea dorinţelor de suprafaţă, mai "gălăgioase" şi pierd din vedere nevoile mai profunde şi mai tăcute ale copiilor lor.

"Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii, dar mai putină minte,
mai multe cunostinţe, dar mai puţina judecată;
mai multi experţi şi totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai putina sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor
şi ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum să ne câstigăm existenţa, dar nu cum să
ne facem o viaţă,
Am adaugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.
Am ajuns până la lună şi înapoi, dar avem probleme
când trebuie să traversam strada să facem cunoştinţă
cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu şi mai bune.
Am curăţat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine.
Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai
multe informatii, să producă mai multe copii ca
niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei
încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorţuri,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosintă,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice
stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte.
Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această
scrisoare şi în care
poţi decide
fie să împărtăşeşti acest punct de vedere,
fie să ştergi aceste rânduri.
Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care
te venerează, pentru că acel copil va creşte curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de
lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic. Aminteşte-ţi să spui “TE IUBESC” partenerului şi
persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o
spui din inimă.
O sărutare şi o îmbrătişare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână si să
preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea
persoană nu va mai fi lângă tine.
Fă-ţi timp să iubesti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi
timp să împărtăşeşti gândurile preţioase
pe care le ai."

Octavian Paler

Un dram de înţelepciune

2011-07-07T23:12:00.000+03:00

Vegheaţi-vă gândurile,
Ele devin cuvinte.
Vegheaţi-vă cuvintele,
Ele devin faptă.
Vegheaţi-vă faptele,
Ele devin obiceiuri.
Vegheaţi-vă obiceiurile,
Ele stau în firea voastră.
Vegheaţi-vă firea,
Ea devine destinul vostru.

Frank Outlaw

Ora de comunicare

2011-07-06T15:50:00.000+03:00

Aşa s-a numit activitatea de consiliere de grup pe care am desfăşurat-o în primăvară-vară, pe parcursul a douăsprezece întâlniri cu copii de clasa a II-a Step by step. Ideea a apărut din colaborarea cu doamnele învăţătoare (din fercire, disponibile şi deschise) de la clasa copilului meu. Ele au lansat o invitaţie părinţilor, propunându-le să ţină o activitate la clasă, în calitate de părinte, în care să prezinte ceva despre specificul profesiei lor ori despre un hobby ori despre orice altceva care ar trezi interesul copiilor. Şi cum eu cred că dacă am fi învăţaţi să comunicăm cu adevărat, de mici, la fel cum suntem învăţaţi atâtea alte materii în şcoală, lumea ar arăta altfel, am luat în serios această invitaţie. Şi am ţinut nu o oră de consiliere, ci douăsprezece, care s-ar fi putut numi „Timpul comunicării sau 12 ore pentru a ne înţelege mai bine”. Mi-am propus cu acest program două lucruri: 1) să trezesc interesul copiilor pentru arta bunei comunicări în relaţiile dintre oameni şi 2) să creez un context în care copiii să îşi exerseze abilităţile emoţionale (conştientizarea şi controlul emoţiilor) şi sociale (aprecierea diferenţelor dintre oameni, cooperarea, empatia, găsirea alternativelor la violenţă).

Iată mai jos, pe scurt, cele 4 idei de bază, urmărite în întâlnirile mele cu copiii:

1. Ecologia relaţiilor: pornind de la proiectul Eco la care copiii lucrau, am folosit analogia dintre un mediu curat şi relaţiile pozitive dintre oameni la care putem contribui, tot aşa cum am început să fim preocupaţi de protejarea planetei. Altă analogie pentru a sublinia nevoile emoţionale ale oamenilor: copacii au nevoie de .../ oamenii au nevoie de ... ;
2. Eu simt, tu simţi, el simte ... şi Eu am nevoie, tu ai nevoie, el are nevoie ... conştientizarea legăturii dintre împlinirea/neîmplinirea nevoilor emoţionale şi apariţia emoţiilor/sentimentelor (aşa cum apare în modelul Comunicării Nonviolente creat de Marshall Rosenberg);
3. Comunicarea e de multe feluri: exemplificarea modurilor prin care putem transmite idei, sentimente, informaţii, opinii: verbal şi nonverbal, pasiv, agresiv şi asertiv;
4. Comportamente potivite sau nepotrivite – contribuţia lor la ecologia dintre oameni: e important pentru o bună comunicare să facem diferenţa dintre faptele şi comportamentele unei persoane şi persoana propriu-zisă, să învăţăm să numim precis, specific, ce ne deranjează la un comportament al unui coleg, în loc să punem etichete jignitoare. Ce facem cu lucrurile care ne deranjează – cum „reciclăm deşeurile relaţionale”? Tot prin comunicare.

Şi iată, tot pe scurt, activităţile propuse copiilor pentru a înţelege mai bine aceste idei:

• Copacii cu sentimente - colaj din frunze de hârtie colorată pe ramurile unor copaci desenaţi pe câte o foaie A3.
Scopul: înţelegerea legăturii dintre nevoile general umane şi sentimentele care apar când nevoile sunt sau nu împlinite.
Desfăşurarea: copiii lucrează în perechi, fiecare pereche extrage un bilet pe care este scrisă o situaţie ce provoacă o emoţie sau trezeşte un sentiment. Ei au de citit situaţia întregii clase şi au de răspuns la următoarele întrebări: Cum te-ai simţit în situaţia respectivă? Ce nevoie ţi-a fost sau nu îndeplinită? Apoi copiii aleg câte o frunză pe care scriu emoţia ori sentimentul şi o lipesc pe ramurile unuia dintre copaci.

La sfârşitul activităţii apar astfel doi copaci: unul cu ramurile ridicate şi cu frunze de culori vii (cand nevoile emotionale de iubire, prietenie, respect ale unui om sunt îndeplinite), şi unul cu ramurile lăsate şi frunze de culori închise, mohorâte (când nevoile nu sunt îndeplinite).

• O mână de ajutor - decupaj, lucrul în grup, colaj.
Scopul: înţelegerea modalităţilor prin care pot contribui la ecologia relaţiilor.

Desfăşurarea:

Copiii decupează forma mâinii proprii pe o foaie colorată şi pe fiecare deget scriu astfel: pe degetul mare – ceva care le place la ei înşişi (de exemplu, „veselă” ori „punctual”), pe degetul arătătător – ceva care este plăcut de către părinţi referitor la persoana lor (de ex., „blândă” ori „energic”), iar pentru restul degetelor merg la câte un coleg şi îi cer să scrie ei ceva pentru care ei sunt plăcuţi de către colegul respectiv. Astfel fiecare copil va avea un decupaj cu formă de mână pe care sunt scrise lucruri pozitive despre el şi va scrie, la rândul lui ceva pozitiv despre câţiva colegi. Apoi copiii citesc ce scrie pe decupajele lor şi, în final, le lipesc într-un colaj comun sub forma unei inimi - „Inima clasei”. Colajul lor are ca titlu: „O mână de ajutor pentru ecologia relaţiilor din clasă”, iar în interiorul inimii scriu: „Când nevoile de apreciere, respect şi prietenie sunt împlinite, inima clasei bate bucuroasă”.La finalul activităţii, copiii sunt întrebaţi: Cum te simţi când vezi că eşti plăcut pentru anumite lucruri? Ce nevoie îţi este îndeplinită? Ce ai aflat nou despre tine? Cum a fost să cauţi lucruri bune despre colegi?

• Plicul cu fapte bune/ Plicul cu deşeuri de reciclat
Scopul: înţelegerea diferenţei dintre persoană şi comportament şi a efectului pe care comportamentele pozitive îl au într-un grup.
Desfăşurarea: Copiii au primit două plicuri mari în care au de pus, pe parcursul săptămânii, mesaje sub formă de bilete sau desene în care să spună ce lucruri au primit de la colegii lor: plăcute (PLICUL CU FAPTE BUNE) sau neplăcute (PLICUL CU DEŞEURI DE RECICLAT). Consilierul citeşte, pentru copii, mesajele din cele două plicuri şi le comentează, plecând de la ideea de comportament şi etichetă. Reformularea mesajelor de către consilier, dând exemple de cum pot fi spuse lucrurile care fac plăcere sau supără.

• Desenul comun în perechi
Scopul: exersarea comunicării nonverbale şi a cooperării.
Desfăşurarea: fiecare pereche de copii îşi alege un comportament care a deranjat în clasă (un „deşeu” din exemplele menţionate în Plicul cu deşeuri de reciclat: furt, înjurătură, bătaie) şi ilustrează într-un desen comun alternativa la acest „deşeu”, de exemplu, cooperare ori dialog, ori joc împreună).

• Jocul animalelor
Scopul: comunicarea nonverbală în cadrul unei echipe şi găsirea unor strategii de rezolvarea a sarcinii.
Desfăşurarea: fiecare echipă se va aşeza în linie dreaptă, după ordinea crescândă a mărimii animalului al cărui nume se află pe biletele trase de copii. Membrii echipei au voie să comunice doar nonverbal. Se analizează apoi cum au colaborat, cum a fost să se exprime nonverbal, dacă a existat vreun lider, ce le-a plăcut, ce nu.

• Poveşti cu tâlc – citirea şi comentarea împreună cu elevii a unor povestiri
Scopul: dezbaterea următoarelor idei:
- comportamente potrivite sau nepotrivite într-un grup – Sorin şi jocul de baschet
- acceptarea celuilalt, cu trăsăturile lui specifice – The frog and the stranger
- emoţii şi nevoi – Farsa de 1 aprilie
- descoperirea noţiunii de empatie
Întrebările adresate copiilor: Cum se simt personajele? Cum comunică ele? Ce nevoi au? Ce alternative de acţiune au?

• Jocul de rol
Scopul: învăţarea unor strategii de rezolvare a unor conflicte apărute în grup şi exersarea empatiei.
Desfăşurarea: sunt jucate aceste conflicte şi se urmăreşte conştientizarea următoarelor : Cum se simt persoanele implicate în conflict, ce nevoi au, cum pot comunica aceste nevoi, ce alternative la bătaie există?

• Lucrul cu fişe
Scopul: întărirea unor informaţii care au fost auzite şi discutate anterior
Desfăşurarea: sunt completate individual şi apoi citite şi comentate următoarele fişe:
• Găseşte un sentiment – desenează o linie de la o propoziţie la faţa care arată cum te simţi dacă ...
• Vulcanul – Scrie ce faci când eşti mânios ... Ce te face pe tine să fii furios ... Găseşete partea din vulcan care te reprezintă atunci când devii furios
• Corpul tău – Putem ghici cum se simt oamenii din felul în care îşi folosesc corpul şi expresiile feţei. Cum se simt aceşti oameni? Încercuieşte partea corpului folosită pentru a exprima sentimentele.

• Statuia prieteniei
Scopul: exersarea comunicării prin intermediul corpului.
Desfăşurarea: în grupuri de câte trei, copiii au de realizat cu corpurile lor o „sculptură”, poziţionându-se astfel încât să reprezinte Statuia Prieteniei (în variante diferite: dintre doi copii, un copil şi un adult, un copil şi un animal, trei copii, s-a propus chiar prietenia dintre copil şi planetă!). Un copil este sculptorul şi ceilalţi doi „materialul”.

• Comunicarea cu ajutorul marionetelor
Scopul: exersarea modelului comunicării nonviolente.
Desfăşurarea: în perechi, copiii creează dialoguri între marionete, pe modelul comunicării nonviolente.

Concluzia acestei experienţe foarte bogate pentru mine:
copiii au comori în ei, trebuie doar să avem timp şi disponibilitate
să le găsim şi să le şlefuim ... Ei nu sunt violenţi pentru că sunt răi sau needucaţi, ci pentru că nevoile lor sunt prea puţin ascultate şi înţelese, iar strategiile învăţate din mediu sunt brutale şi desconsideră partea emoţională din noi. Unul din gândurile mele referitoare la reforma educaţiei este şi acesta: ore în fiecare săptămână pentru deprinderea comunicării nonviolente şi dezvoltarea inteligenţei emoţionale, pentru ca să creştem copii deştepţi ... cu inima!

Comunicarea Nonviolentă

2011-06-29T23:42:00.000+03:00

"Cei care găsesc cuvintele potrivite nu jignesc niciodată pe nimeni. Şi, cu toate acestea, ei spun adevărul. Vorbirea lor este limpede, niciodată aspră. Nu umilesc şi nu se lasă umiliţi." (Buddha)

Am descoperit acest model al Comunicării Nonviolente acum câţiva ani, în cărţile lui Marshall Rosenberg şi apoi l-am exersat, ca un elev silitor, dar niciodată perfect sigur pe sine, în câteva întâlniri din cadrul Asociaţiei de Comunicare Nonviolentă. Am regăsit apoi - în alte cărţi şi alte minţi luminate - principiile lui, ori de câte ori a fost nevoie să învăţ, citind sau trăind, despre relaţii autentice şi sănătoase, fie că era vorba despre copii, cuplu ori psihoterapie.

Modelul este, în aparenţă, extrem de simplu ("lucrurile necesare sunt simple"), şi cu toate acestea, dificil de păstrat în practică ("teoria ca teoria, practica ne omoară"). Dar aşa cum ceea ce ţine de ideal nu este în afara noastră, îndepărtat, ci înlăuntrul nostru, îngropat, Comunicarea Nonviolentă poate fi scoasă la lumină, ivită şi cultivată în oameni şi între ei. Chiar dacă uneori pământul e bătătorit şi uneltele se rup ... "Sapă, frate, sapă, sapă/Până dai de stele-n apă" ...

Ştiu că aş putea fi privită ca idealistă sau nerealistă, eu mă văd ca "umanistă", după anii de studiu (profil umanist)şi iremediabil convinsă de puterea cuvintelor (şi a necuvintelor). De aceea, parcă din memoria mea răsar tot felul de spuse, văzute şi trăite, cum ar fi frânturi de fraze, imagini, titluri, gesturi - care converg toate spre susţinerea Comunicării Nonviolente. "Vorba dulce mult aduce" şi "Vorba lungă, sărăcia omului", "Cuvinte care eliberează", "Ce ne spunem când nu ne vorbim", "O vorbă doare mai tare ca o palmă", şi altele, şi altele ...

O să închei pentru seara aceasta, cu gândul de a reveni asupra temei cu alte informaţii şi inspiraţii. Am început cu un citat şi o să termin cu un altul, dar tocmai s-a deschis un sertar în memoria mea şi extrag repede povestea ce se află în el: de câte ori un băieţel făcea sau spunea ceva rău, bunicul lui bătea un cui într-o uşă, iar de câte ori făcea o faptă bună, bunicul scotea cuiul. Când copilul a crescut, bunicul i-a arătat uşa martoră: cuiele dispăruseră, dar rămăseseră găurile ... (amintirea unei parabole ce a circulat tot pe net).

Şi acum citatul de încheiere, e din Rosenberg, creatorul Comunicării Nonviolente:
"Chiar dacă nu considerăm că modul în care vorbim este "violent", cuvintele noastre produc adesea suferinţă şi durere, în noi sau în ceilalţi".

Un atelier pentru părinţi

2011-06-21T20:46:00.000+03:00

Vara, părinţii nu au vacanţă de la instituţia numită “părinteală”, de aceea vă invit la

Atelierul de seară pentru părinţi numit “MARŢI – 3 CEASURI BUNE”

Se adresează mamelor şi taţilor cu copii mici (1-7 ani) şi griji mici (sau mari), care au nevoie să întrebe, să afle şi să împărtăşească informaţii, gânduri, temeri legate de:
relaţia lor cu copilul,
stilul lor de educaţie,
comportamentul şi dezvoltarea copilului.

Atelierul va avea loc marţi, 5 iulie, de la ora 18.30 la 21.30, în Popa Savu nr.3 şi va costa 60 RON.

Tema atelierului:
Disciplina pozitivă
sau cum să educi fără să răneşti

Informaţii şi înscrieri la luizastef@gmail.com

Punţi sau ziduri

2011-06-17T01:49:00.000+03:00

Moto:
"Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care acesta o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil." (Haim Ginott, psiholog)

Acesta este unul din citatele care au pătruns în mintea şi în sufletul meu definitiv, a încolţit şi a început să dea roade. L-am descoperit mai demult, căutând să înţeleg, ca om şi ca profesionist în formare, ce se întâmplă când comunicarea bună dintre oameni se blochează. Cuvintele lui Ginott au venit pentru mine ca un avertisment. L-am avut mereu cu mine, în nedumeririle şi frământările mele de părinte, din anii de socializare cu alte mămici, în parc, printre cărucioare sau biciclete, apoi din perioada claselor I-IV, când aproape orice dialog cu învăţătoarea era însoţit de noduri în gât ori de hiperaciditate gastrică!

În seara aceasta, întorcându-mă de la un curs pentru părinţi despre comunicarea nonviolentă, mi-am adus aminte de acest citat şi de încă ceva: de acea convingere a poeţilor despre puterea creatoare de viaţă a cuvintelor. Nu mai ştiu acum exact cui îi aparţine îndemnul „să avem grijă ce cuvinte rostim, pentru că ele cheamă realitatea”. Dar mi-aduc aminte cine a scris: „cuvintele ştiu despre noi lucruri pe care noi nu le ştim”. Şi, mai cu seamă, văd semnificaţia spuselor de mai sus, lucrând zilnic cu aceste preţioase instrumente care creează punţi între mine şi ceilalţi. Numai că, aşa cum explica formatoarea de la cursul amintit, cuvintele pot fi punţi sau ziduri, depinde cum le folosim ...

Punţi sau ziduri în noi şi între noi ... În funcţie de cum vorbim cu noi şi cu ceilalţi. Ce ne spunem noi, dialogul nostru intern cu noi înşine, ne poate duce mai departe ori bloca, la fel şi dialogul extern cu ceilalţi. Deunăzi, un elev imi povestea cum a fost făcut nesimţit de o profesoară, pentru că îşi spunea opinia, diferită de a ei ... iar eu îi vedeam cu ochii minţii mele, pe amândoi, înconjuraţi de ziduri groase, de apărare ... şi mă gândeam câţi copii şi câţi oameni, câţi părinţi, soţi ori iubiţi, ori colegi, stau după ziduri, îşi adună muniţie pentru un contraatac, sau pur şi simplu, îşi tămăduiesc singuri rănile, între două jigniri, două reproşuri, două acuze ... Şi vedeam cât de greu îi era elevului meu să meargă mai departe, pentru că vorba ce-i fusese aruncată crease în el o lume, trezise imagini, gânduri, trăiri, reacţii ...

Mi-aş dori ca lumea comunicării între oameni să fie cu mult mai multe poduri, podeţe, pârleazuri (un copil drag mie, bilingv, spunea cand venea de la Paris la ţară, în România: "le pârleaz"). Un fel de Veneţia, că tot veni vorba de ţări străine, o comunicare fluidă, în care am putea traversa mai uşor diferenţele, pe punţile a ceea ce avem în comun ...

Povestea celor 7 minuni ale omului

2011-06-13T11:59:00.000+03:00

Iată o reamintire preţioasă pentru mine şi sper, pentru cât mai mulţi:

"Unui grup de elevi i s-a cerut să recompună lista celor şapte minuni ale lumii, adaptată timpurilor pe care le trăim. Au existat multe diferenţe, dar iată minunile care au obţinut calificative maxime:
1. Piramidele din Egipt
2. Taj Mahal
3. Marele Canion
4. Canalul Panama
5. Empire State Building
6. Basilica San Pietro din Roma
7. Marele Zid Chinezesc

În timp ce se citea lista, profesorul a observat că o elevă încă mai scria. Acesta a întrebat-o dacă are dificultăţi şi eleva a răspuns: "E atât de greu să decizi, sunt atâtea minuni pe lume!". Profesorul a întrebat-o dacă o poate ajuta. Eleva a ezitat puţin şi apoi a răspuns: "Cred că cele şapte minuni ale lumii sunt:
a vedea
a auzi
a mângâia
a savura
a simţi
a râde
a iubi

Colegii au rămas tăcuţi. Aceste lucruri sunt aşa de simple încât nici nu ne dăm seama cât sunt de minunate!"

(din "Drept la ţintă/Ghid de dirigenţie şi consiliere educaţională" - coordonatoare Marcela Claudia Călineci

Despre sentimentul că nu eşti îndeajuns de bun

2011-06-11T20:25:00.000+03:00

E un sentiment care roade rădăcina vie a unei bune imagini despre tine ca fiinţă umană demnă de a fi iubită. Ajungi să crezi că eşti valoros şi că “meriţi iubirea” doar în anumite condiţii, de obicei stabilite de alţii sau autoimpuse, ca urmare a ceea ce ai simţit că este apreciat de ceilalţi. Îl poţi simţi în anumite contexte de viaţă, mai tulburi sau mai provocatoare, dar poate fi şi tabloul de fundal pe care se desfăşoară întîmplările mari şi mici ale propriei existenţe.

Se pare că îşi are originea, ca multe alte sentimente şi gânduri, tot în lumea cu lumini şi umbre a copilăriei. Există teorii psihologice care susţin că el se dezvoltă pe măsură ce copilul simte că primeşte iubirea părintească într-un mod condiţionat, dacă îndeplineşte în mod constant “condiţiile de valorizare”. Astfel, persoana care se formează, ajunge să îşi construiască o părere despre sine mult limitată, pozitivă ori negativă, care nu ţine cont de potenţialul şi experienţa proprii, ci de aprobarea sau dezaprobarea celorlalţi.

Dincolo de teorie, în practica clinică, psihologul aude marturisiri legate de felul în care oamenii s-au simţit apreciaţi şi iubiţi de părinţi: unii spun că, indiferent de ceea ce făceau sau nu făceau, erau siguri de afecţiunea părinţilor. Aceştia au, de obicei, mai multă încredere în forţele proprii şi în valoarea lor.
Alţii îşi amintesc cum se străduiau să îşi mulţumească părinţii prin performanţe şcolare ori comportamente dezirabile şi că niciodată nu aveau siguranţa că au făcut destul pentru a primi iubirea şi aceptarea de care aveau nevoie. Sau pentru a nu mai fi comparaţi cu alţii mai buni, mai destepţi, mai cuminţi, mai capabili. Sunt genul de oameni pe care i-a mâhnit sau i-a revoltat faptul că părinţii le transmiteau adesea mesaje precum: “merge şi 9, dar de ce nu a fost 10?”, ori “Ai fi putut mai mult, dacă te străduiai”, ori “De ce fratele tău e premiant, iar tu nu?”. Pentru alţi oameni, mesajele de valorizare s-au referit şi la alte zone, în afara şcolii, precum a fi cuminte/ascultător (“fată/băiat bun”), a face performanţă sportivă sau a fi bun la multe activităţi extraşcolare, a urma o anumită carieră, a fi în rolul de susţinător moral al mamei, a ţine părinţii împreună, a fi mândria familiei. Aceşti oameni sunt cei care au mult de luptat pentru a-şi demonstra lor şi celorlalţi că au valoare şi că merită iubirea.

Sentimentul că nu eşti suficient de bun vine la pachet cu multe altele şi, în funcţie de contextul de viaţă al fiecăruia, pachetul diferă: nemulţumire de sine, neîncredere, şi chiar depresie, ori străduinţă dusă până la perfecţionism, ori refuzul de a încerca ceva nou, de a asuma riscuri, din teama de a nu greşi. Uneori, acest sentiment e foarte bine ascuns în spatele unor performanţe reale în planul profesional, de exemplu, dar se manifestă în planul relaţiilor de cuplu, printr-o neîncredere fundamentală că partenerul ar putea, cu adevărat, să te iubească. Şi de aici pot decurge temeri, gelozii, pretenţii de demonstrare a iubirii, reproşuri şi alte ingrediente din “chinurile dragostei”.

Deunăzi, la o activitate de consiliere de grup, am rugat copii de 8-9 ani să se gândească la ce-ar spune părinţii dacă ar fi întrebaţi ce apreciează la copiii lor. Foarte mulţi copii au răspuns că părinţii îi apreciază pentru că învaţă bine ori că sunt buni la şcoală ori la şah, tenis sau balet, pentru că sunt cuminţi, politicoşi, harnici ori deştepţi. Numai o fetiţă a răspuns: „părinţii mă apreciază pentru că exist”. Vorbele ei mi-au sunat în minte ca o expresie simplă a iubirii necondiţionate. Din gând în gând, mi-am amintit parabola vasului crăpat care se ruşina că pierde o parte din apa cărată zilnic de o bătrână. Înţeleaptă, bătrâna alină suferinţa vasului ce i se confesează, arătându-i florile crescute pe cărare, tocmai pentru că seminţele fuseseră udate prin „defectul” vasului crăpat. Se găseşte această parabolă pe internet (dar ce nu se găseşte pe internet?!).

Revenind la titlu, mă întreb oare cum ar fi dacă, în străfundurile noastre, am crede că suntem îndeajuns de buni, în ciuda fisurilor din noi pe care uneori le vedem ca pe nişte cratere? Cum ar fi dacă am crede că suntem preţioşi, deşi pierdem calm, energie, răbdare, încredere, speranţă (un fel de apă vie pe care o cam vărsăm fără să vrem), ori, într-un alt plan, pierdem locurile din faţă, viteza, premiile, recompensele (adică ceea ce pare să ne umple viaţa)?

Computerul din noi

2011-06-07T23:43:00.000+03:00

Cunoştinţele mele în materie de computere sunt minime-minime, dar tot le spun elevilor mei, inspirată de alţii care au făcut comparaţia, că ceea ce avem în cap, creierul adică, e hardul, iar ceea ce se petrece în noi, viaţa noastră psihică, sunt softurile ... S-ar putea să fiu corectată, completată ori combătută de cei care se pricep mai bine ori la computere ori la psihologie ...

O nouă comparaţie între cele două domenii mi-a venit azi în minte, în urma unei întâmplări cu un calculator, un e-mail si un virus (sau o armată cu cai troieni, viermi si alte fiinţe răufăcătoare venite din spaţiul virtual pe modestul meu teritoriu).

Am încercat să îmi liniştesc raţional diversele anxietăţi provocate de întâmplare. Una dintre ele venea din constatarea ca am dat dovadă de o naivitate specifică unui alt stadiu de vârstă, deschizând mesajul cu virusi, alta îmi şoptea că s-ar putea să mă despart pentru totdeauna de unele din documentele mele dragi sau necesare, alta că voi avea un computer imprevizibil, cu toane sau simptome. Mi-l imaginam cum e ros pe dinauntru, iar ochii minţii mele îl vedeau ca pe o salată în frunzele căreia s-au strecurat lipitori si râme ...

Şi aşa a apărut comparaţia: m-am gândit că psihicul, nostru e, şi de data asta, tot un computer, dar unul infectat cu tot felul de mesaje dubioase ori chiar distructive, venite de la adrese uneori cunoscute, alteori nu ... Unii au un antivirus mai performant, alţii îl au expirat, unii nu îl au deloc şi sunt prinşi fără scut. Şi aşa cum calculatorul tot funcţionează, chiar cu lipitori în el, şi viaţa noastră interioară continuă să se desfăşoare, nu în paramentrii doriţi, ci cu tot felul de amânări, simptome sau exteriorizări de neînţeles („Ce-are, domne, calculatorul asta?!”)

M-am gândit şi la cele două paliere - conştient şi inconştient, iar comparaţia continua să se joace în mintea mea: noi declarăm ceva la nivel conştient, aşa cum am deschide un fişier din My Documents, şi habar nu avem că musafiri nepoftiţi, au venit din inconştient şi si-au băgat coada de viermuşor în materialul pe care noi l-am lucrat şi pe care ne bazăm. Aici mi-am amintit de nedumeririle unor oameni care încearcă să pună în practică, în mod conştient, diverse îndemnuri de gândire pozitivă preluate de la televizor ori din cărţi, ca şi cum informaţia ar fi suficientă pentru a le schimba obiceiuri şi atitudini. Îmi vine să le zic: DEVIRUSARE, DRAGILOR!

DESPRE COPII, DE ZIUA LOR

2011-05-31T20:18:00.000+03:00

Mâine este 1 iunie şi mă voi trezi cu gândul la copiii mei
şi la toti cei care, ca şi mine, adăpostesc un copil
în ei ... mi-ar plăcea să vă împărtăşesc
câte ceva din gândurile şi sentimentele mele.

Ce am învăţat eu despre copii de la copiii mei:
- că poţi să fii bucuros degeaba sau trist degeaba,
adică din nişte motive neînsemnate sau absurde
din perspectiva adultilor,

- că te naşti cu un fel de a fi de care nu eşti responsabil
şi care te poate face plăcut sau neplăcut
oamenilor mari,

- că nu poţi să te schimbi numai pentru că toată lumea vrea
şi chiar şi tu vrei, mai sunt şi alte lucruri care te ţin în loc
şi că ai nevoie de încredere,
nu de critici,

- că uneori simţi nişte lucruri pe care nu poţi
să le pui în cuvinte şi că poţi fi certat pentru asta,

- că aştepţi să fii mereu iertat pentru prostioare
mai mari sau mai mici,

- că vrei glume, veselie, surprize şi un ton scăzut
atunci cand ţi se cere ceva, şi cât mai puţine reguli,
ca să te poţi juca oricât ai chef
şi, când nu mai ai chef,
să poţi sta pur şi simplu, fără să fii obligat
să faci ceva care te-ar apropia
sau te-ar exclude din lumea oamenilor mari,
gen să faci ordine, teme
sau să vii la masa ori sa te duci la culcare,

- că ai nevoie să ţi se spună şi să ţi se arate
că eşti iubit: să fii luat în braţe, alintat, drăgălit,
privit cu zâmbet în ochi şi pe buze,
să se glumească cu tine,
să fii intrebat ce te doare, ce te supără,
fără să fii certat pentru că te supără ceva,
să fii iertat, să ţi se mai dea încă multe sanse,
să ţi se vorbească frumos,

- că ai nevoie de amintiri: să fii plimbat,
sărbătorit, dus la antrenamente, în parc
sau oriunde ti-ar plăcea, să-ţi se facă poze
şi apoi să te uiţi la poze împreună cu cei mari,

- că ai nevoie să-ţi se spună ce te ajută,
dar mai ales să fii ajutat atunci când ceri:
la joacă, la lecţii, la planurile pe care vrei să le faci,
la felul în care înveţi să fii cu ceilalţi oameni mari
care nu te cunosc aşa de bine ca mami şi tati.

Şi acum ce am învăţat despre copii
de la copilul din mine:
- că cei mari nu te iau tot timpul în seamă,
fiind prea ocupaţi cu ale lor,

- că poţi să plângi pe dinăuntru şi nimeni să nu ştie asta,

- că poţi să te simţi foarte nedreptăţit, furios, speriat, vinovat
şi să nu ai cu cine să vorbeşti despre asta
sau să nu ştii că poţi vorbi cu cineva despre ce te framântă,

- că te străduieşti să faci ce spun oamenii mari,

- că vrei ca ei să fie multumiţi de tine, să te laude, să te încurajeze,

- că vrei ca părinţii să fie ferciţi
şi crezi că, dacă nu se întâmplă aşa, eşti şi tu vinovat,

- că îţi imaginezi tot felul de lucruri despre tine si despre ceilalţi,
mai ales în absenţa cuvintelor,
adică atunci când nu ţi se explică anumite întâmplări,

- că se poate întâmpla să nu creşti, să rămâi ascuns
în adolescentul care te duce la facultate,
apoi se îndrăgosteşte,
se zbate sa facă ceva cu viaţa lui,
se îmbolnăveşte, se înzdrăveneşte, se căsătoreşte,
munceşte, se plimbă,
şi la un moment dat devine părinte.

Şi acum, după toate aceste învăţăminte
pe care le-am tras din ambele perspective,
ştiu, ca adult,
ce aş vrea să fac
pentru copilul din mine şi pentru copiii
din cei pe care îi întâlnesc în profesia pe care mi-am ales-o
sau pur şi simplu, în viaţa mea, printre prieteni:
- să mă apropii de acest copil din mine şi din alţii
cu multă grijă, răbdare şi încredere,
- să arăt înţelegerea care face să taca vocea criticului interior,
- să mă mândresc cu ceea ce are mai bun acest copil,
asta bineînţeles după ce îl cunosc, dincolo de fragilitatea şi vulnerabilitatea lui,
- să îl accept şi să îl las să-mi insufle tot acel aer copilăresc
de care sigur am nevoie, altfel viaţa ar fi mult prea serioasă,
- să îl încurajez că va creşte, fără să îi reproşez
că nu a fost în stare să crească,
- sau să îl las să rămână mic şi ascuns în mine...

V-am spus toate aceste lucruri cu drag şi cu speranţa
că s-ar putea să vă priviţi copilul interior cu o privire nouă
care să-i facă bine atât lui,
cât şi voua, ca adulti.

P.S.
Cu sigurantă, există încă alte păreri şi experienţe, de aceea titlul începe cu "Despre", ca si cum, în ziua de azi, nimic nu mai poate fi spus definitiv si complet, ci doar cate ceva despre .... textul de mai sus l-am scris acum o vreme, azi ma gandeam ca ar trebui completat, in functie de ceea ce trăiesc copiii nostri (facebook, plimbări în mall, converşi etc). L-am lăsat, totuşi aşa, el exprimând trăirea mea primă.

POVESTEA BĂIEŢELULUI

2011-05-29T21:21:00.000+03:00

Din ciclul "Şcoala - mărire şi decădere"
E o poveste de care îmi amintesc atunci când văd cum copiii pierd entuziasmul legat de şcoală, pe măsură ce cresc, şi încep să simtă lehamitea ...

Într-o zi, un băieţel s-a dus la şcoală.
Băieţelul era mic,
Iar şcoala era mare.
Dar când băieţelul a văzut
Că intrarea în clasa lui
Se făcea printr-o uşă direct din curte,
A fost foarte fericit,
Iar şcoala nu i s-a mai părut
Atât de mare ca la început.

Într-o dimineaţă,
Când băieţelul se afla în clasă,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen”.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
Căci îi plăcea mult să deseneze.
Ştia să deseneze o mulţime de lucruri:
Lei şi tigri,
Pui şi vaci,
Trenuri şi vapoare ...
Şi şi-a scos cutia cu creioane colorate
Şi a început să deseneze.

Dar profesoara a zis: „Aşteptaţi,
Nu începeţi încă”
Şi a aşteptat până i s-a părut că toţi copiii sunt pregătiţi.
„Acum o să desenăm flori”,
A zis profesoara.
„Grozav, s-a gândit băieţelul,
Căci îi plăcea să deseneze flori.
Şi a început să deseneze flori frumoase,
Şi le-a colorat în roşu, portocaliu şi albastru.

Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi, vă voi arăta eu cum să coloraţi”
Şi a desenat o floare roşie cu o tulpină verde.
„Acum puteţi începe”, a zis profesoara.

Băieţelul a privit floarea profesoarei,
Apoi s-a uitat la floarea lui.
A lui era mai frumoasă decât a profesoarei.
Dar n-a spus nimic.
A întors doar pagina
Şi a desenat o floare ca cea a profesoarei,
Era roşie cu o tulpină verde.

Într-o altă zi,
Când băieţelul intrase în clasă prin uşa din curte,
Profesoara le-a spus copiilor:
Azi o să facem ceva din argilă”,
„Grozav”, şi-a zis băieţelul,
Căci îi plăcea să lucreze cu argila,
Ştia să facă tot felul de lucruri din argilă:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi camioane, ...
Şi a început să frământe bucata de argilă.
Dar profesoara a zis:
„Staţi, nu sunteţi gata să începeţi”,
Şi a aşteptat până ce toţi copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”
A zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
Căci îi plăcea să facă farfurii.
Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile.
Dar profesoara le-a zis coopiilor:
„Aşteptaţi, vă arăt eu cum să faceţi”,
Şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Aşa, acum puteţi începe”, a zis profesoara.

Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei,
Şi apoi la ale sale.
Îi plăceau mai mult farfuriile lui,
Decât farfuria adâncă făcută de profesoară,
Dar n-a spus un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă
Din care a făcut o farfurie adâncă şi mare
Ca aceea făcută de profesoară.

Şi foarte curând băieţelul a învăţat să aştepte
Şi să privească
Şi să facă lucruri ca cele făcute de profesoară,
Şi foarte curând
N-a mai făcut nimic de unul singur.
Şi s-a întâmplat într-o zi
Că băieţelul şi familia lui
S-au mutat într-o altă casă,
Într-un alt oraş.
Şi băieţelul a trebuit să meargă la altă şcoală.

Şcoala cea nouă era şi mai mare,
Şi nu avea nici o uşă
Prin care să intre direct din curte în clasa lui.
Trebuia să urce nişte trepte înalte
Şi să meargă de-a lungul unui coridor lung
Până ajungea în clasa lui.
În prima zi de şcoală,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen”,
„Grozav”, şi-a zis băieţelul,
Şi a aşteptat să-i spună profesoara ce să facă.
Dar ea n-a spus nimic,
s-a plimbat doar prin clasă.
Când a ajuns lângă băieţel,
I-a spus: „Tu nu vrei să desenezi?”
„Ba da”, a zis băieţelul.
„Ce desen să facem?”
„Nu ştiu până nu-l faci”, zise profesoara.
„Cum să-l fac?” zise băieţelul.
„Cum îţi place ţie”, răspunse ea.
„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băieţelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul eu.
„Dacă toţi aţi face acelaşi desen,
Şi l-aţi colora la fel,
Cum să ştiu eu cine l-a făcut?
„Nu ştiu”, zise băieţelul
Şi a început să deseneze o floare roşie cu tulpina verde ...

Extrasă din cartea
„Educaţia timpurie a copiilor în vârstă de 0-7 ani”,
Autori: Ecaterina Vrăsmaş, Patricia Herman, Irina Paraschiv, Carmen Anghelescu, Mariana Costea, Lucia Pietraru

De ce aş vorbi cu un psiholog?

2011-05-28T00:22:00.000+03:00

De când am intrat în domeniul psihologiei (sau psihologia a intrat în viaţa mea), am observat diverse percepţii ale oamenilor când vine vorba de utilitatea unui psiholog. Am să le rezum mai jos:

Mai întâi confuzia încă prezentă între psihiatru şi psiholog şi replica iritată: „Nu sunt nebun, domne’, de ce să merg la psiholog?!”, replică ce-mi aminteşte de unii elevi care-mi spun, când mă văd trecând prin şcoală: „Doamna, luaţi-l pe colegul meu la cabinet, că are probleme cu capu’...”. Această asociere între psiholog şi psihiatru determină un fel de reţinere şi jenă faţă de consultarea unui psiholog, ca şi cum gestul ar echivala cu recunoaşterea unei boli de care nu poţi decât să te ruşinezi şi care te împovărează cu dispreţul public.

Apoi, oamenii au două reacţii opuse faţă de întâlnirea cu un psiholog: fie temeri şi neîncredere, fie aşteptări foarte înalte. Ori nu prea cred că psihologul le-ar putea fi de vreun folos (citez din memorie: „cum ar putea psihologul să mă facă să mă simt mai bine, dacă el nu poate schimba nimic concret din situaţia grea în care mă aflu?); ori îşi închipuie că el ar fi un fel de magician care le rezolvă problema, dacă nu cu o baghetă, măcar cu o reţetă care să conţină sfaturi eficiente.

Am întâlnit şi categoria acelor oameni care caută un specialist în „reparaţii”, venind la psiholog cu dorinţa de a-i schimba pe cei care le fac viaţa grea, de a-i repara oarecum pe cei cu care trăiesc: soţi, copii, părinţi, colegi (replica ce-mi vine în memorie, de astă dată, este: „celălalt are o problemă, nu eu, faceţi ceva cu el, în timp ce eu aştept afară ...”).

Există, la unii oameni, şi un fel de fascinaţie faţă de psihologul pe care îl văd ca pe un înţelept capabil să citească în sufletul lor şi să le spună ceva memorabil, profund sau adevărat, deschizându-le probabil un fel de poartă spre ei înşişi. Fascinaţia lasă locul uneori fricii: dacă psihologul descoperă cine ştie ce în mintea oamenilor sau, mai rău, dacă le „spală” creierul?!

Toate aceste percepţii sunt justificate, cred eu, şi de lipsa îndelungată, în rândul publicului larg, a informaţiilor despre psihologia aplicată şi despre specificul ajutorului psihologic. Abia în ultimii ani, prin cărţi de psihologie practică şi prin oferte psiho-educaţionale, începe să se umple acest gol, iar lumea să se dumirească la ce e bun un psiholog.

Am propriile mele răspunsuri la întrebarea din titlu şi, implicit, la părerile oamenilor despre ce poate şi ce nu poate psihologul de bună calitate umană şi profesională.

Psihologul nu e medic, ce-i drept, dar se întreabă ce mesaj despre viaţa pacientului transmite corpul când se îmbolnăveşte şi cum ar putea fi psihicul să ajute la vindecarea organismului. Nu se ocupă de cei care „au probleme cu capul”, dar se apleacă spre cei care au tot felul de dificultăţi sufleteşti (cine nu are, de fapt?): cu ei înşişi, cu ceilalţi, în familie, la şcoală ori la serviciu. Nu prescrie reţete, ci foloseşte în profunzime darul care ne leagă unii de alţii: cuvintele.

Merge, însă, dincolo de cuvinte şi poate să asculte suferinţa, singurătatea, neliniştea, furia, tristeţea, frica, amăgirea şi dezamăgirea ... şi alte câte vor mai fi amestecate în experienţa oamenilor. Şi ascultându-le, oferă timp, loc şi atenţie celor care se luptă cu aceste stări ... Iar luptătorii se pot simţi mai puternici când sunt ascultaţi şi lupta poate părea mai uşoară, ori inutilă, ori cu sorţi de izbândă. Şi ceva se schimbă în oameni, chiar dacă, în contextul lor de viaţă, psihologul nimic nu poate schimba.

Psihologul se abţine să dea sfaturi, dar îi poate însoţi pe cei care le caută, oferindu-le informaţii necesare ori potrivite, puncte de vedere ori perspective noi. Şi astfel alternativele, soluţiile dorite apar din căutarea şi trăirea celor în cauză, iar nu aduse din afară de psiholog.

Nu e magician, dar cu siguranţă poate provoca transformări, aşa cum se întâmplă în orice întâlnire de la om la om, dacă atinge un anumit grad de profunzime şi onestitate (cum este de dorit în cazul consilierii şi al psihoterapiei). Schimbările nu sunt neapărat spectaculoase, neprevăzute şi rapide, ca în magie. În psihologie, e nevoie de timp şi de implicare din ambele părţi pentru ca din jobenul negru şi ţeapăn al unor stări negative să iasă porumbelul acceptării ori al încrederii, sau ca din cutia străpunsă de cuţite a stimei de sine să iasă sentimentul întreg şi viguros al propriei valori ...

Nici nu-i poate repara pe ceilalţi („pârâţii”), dar poate să îi asiste pe oameni să repare ei înşişi ce este de reparat în relaţiile lor, ori să facă singuri, data viitoare, înlocuirile necesare.

În concluzie, ceea ce face psihologul este să le transmită oamenilor, indirect: „puteţi să vă vindecaţi, să evoluaţi, să fiţi mai mulţumiţi cu viaţa voastră, eu sunt cu voi în acest moment, pe drumul vostru, ca şi cum aş ţine deschisă, în noapte, o benzinărie la care aţi oprit să alimentaţi motorul vieţii, mai aveţi drum de făcut, cine ştie pe unde şi în ce condiţii, măcar să vă umpleţi rezervorul ... fiecare cu tipul său de motor şi cu nevoia sa de combustibil ... ”.

"Vorbeşte-ne despre copii"

2011-05-16T18:59:00.000+03:00

Aş vrea să vă împărtăşesc aceste versuri despre copii, scrise de Kahlil Gibran în cartea sa "Profetul". De câte ori văd cum unii părinţi se străduiesc şi suferă pentru a-i face pe copii să fie asemenea lor, îmi amintesc esenţa acestei poezii:

"Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care
voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi
asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii,
sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă
încordează, astfel ca săgeţile lui să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă
bucurie.
Căci precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic."

(din volumul Profetul, apărut în 2000, la Editura Mix)

Consiliere psihologică pentru copii şi părinţi

2011-05-16T18:34:00.000+03:00

Copiii au lumea lor în care noi, adulţii, intrăm din ce în ce mai puţin. Iar noi avem lumea noastră în care le facem loc copiilor din ce în ce mai rar. Psihologul poate deschide uşi în ambele lumi, pentru ca părinţii si copiii să circule mai uşor dintr-o lume în alta, adică să se privească şi să se vadă, să se asculte şi să se înţeleagă, să îşi vorbească şi să comunice, să se joace şi să se descopere reciproc. Pentru ca uşile să nu mai fie trântite cu lacrimi în ochi.

Consilierea psihologică este o activitate în care e vorba despre minte şi inimă. Despre emoţii, gânduri, motive, talente, succese, eşecuri, puncte tari şi puncte slabe, blocaje, suişuri şi coborăşuri în viaţă.

Ea poate fi utilă atunci când dorim să îi înţelegem pe copii şi să le oferim "aerul" bun în care să se dezvolte. Când vrem să ne explicăm şi să schimbăm comportamentul copilului. Când vrem să aflăm cum gândeşte, cum simte, cum este copilul şi cum poate creşte în acord cu potenţialul său. Când vrem să îl ajutăm pe el sau să ne ajutăm pe noi, ca părinţi, pentru a ne simţi suficient de bine în această ipostază sau "încercare a fiinţei noastre" (cum spune un poet).

Despre consiliere

2011-05-14T22:24:00.000+03:00

Ce este consilierea psihologică?

"Consilierea înseamnă multe lucruri. Ea este o tehnică de informare şi evaluare. Ea este un mijloc de a modifica comportamentul. Ea este o experienţă de comunicare. Dar mai mult decât atât, ea este o căutare în comun a sensului în viaţa omului, cu dezvoltarea dragostei ca element esenţial concomitent cu căutarea şi consecinţele ei. Pentru mine, restul este lipsit de importanţă, dacă nu există acţiunea de căutare a sensului vieţii. Într-adevăr, această căutare este însăşi viaţa, iar consilierea este numai o intensificare specială a acestei căutări." (R.W.Strowig)

Legile copilului

2011-05-14T20:33:00.000+03:00

Eu le am de cand eram la facultate, dar nici acum nu am aflat sursa lor.

LEGILE COPILULUI

1. Nu mă răsfăţa! Ştiu foarte bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar te încerc totuşi!

2. Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine! Eu prefer aşa. Asta mă aşează la locul meu.

3. Nu folosi forţa cu mine! Asta mă obişnuieşte cu ideea că numai puterea contează. Voi răspunde mult mai bine dacă sunt condus.

4. Nu fi inconsecvent! Asta mă pune în încurcătură şi mă face să încerc să scap nepedepsit, indiferent ce fac.

5. Nu-mi face promisiuni! S-ar putea să nu le poţi ţine. Asta mă va face să-mi pierd încrederea în tine.

6. Nu răspunde provocărilor mele atunci când spun sau fac lucruri care te supără! Voi încerca atunci să capăt şi mai multe „victorii”.

7. Nu te supăra prea tare când îţi spun „te urăsc”. Nu cred ceea ce spun, dar vreau să te fac să-ţi pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.

8. Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt. Voi încerca să-ţi demonstrez contrariul, purtându-mă ca o „persoană importantă”.

9. Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea să fac singur. Asta mă face să mă simt ca un copil şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.

10. Nu-mi menaja „relele obiceiuri”, acordă-mi cât mai mai multă atenţie. Altfel nu faci decât să mă încurajezi să le continui.

11. Nu mă corecta în public. Voi fi mult mai sensibil dacă-mi vei vorbi blând între patru ochi.

12. Nu încerca să discuţi comportamentul meu în febra conflictului. Din anumite motive, auzul meu nu e foarte bun în acel moment, iar cooperarea mea e chiar mai slabă. E mai bine să acţioneziaşa cum este cazul, dar hai să nu vorbim despre asta decât mai târziu.

13. Nu încerca să-mi ţii predici. Vei fi surprins să constaţi cât de bine ştiu ce e bine sau rău.

14. Nu mă face să simt că greşelile mele sunt păcate. Trebuie să învăţ să fac greşeli fără a avea sentimentul că nu sunt bun de nimic.

15. Nu mă cicăli. Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a părea surd.

16. Nu-mi cere explicaţii pentru comportările mele greşite. Câteodată nici nu ştiu de ce am procedat aşa.

17. Nu mă pedepsi prea tare. Mă speriu uşor şi atunci spun minciuni.

18. Nu uita că îmi place să experimentez. Învăţ din asta, deci te rog să te obişnuieşti.

19. Nu mă feri de consecinţe. Trebuie să învăţ din experienţă

20. Nu băga prea mult în seamă indispoziţiile mele. S-ar putea să profit de faptul că îmi acorzi mai multă atenţie când sunt bolnav.

21. Nu mă respinge când pun întrebări cinstite. Dacă o vei face, vei constata că nu te mai întreb şi îmi caut informaţiile în altă parte.

22. Nu-mi răspunde la întrebări prosteşti şi lipsite de sens. Altfel, voi încerca mereu să te agăţ de mine cu asemenea întrebări.

23. Nu încerca niciodată să te arăţi că eşti perfect sau infailibil. Mă faci să mă simt că nu voi putea să te ajung niciodată.

24. Nu te teme că petrecem prea puţin timp împreună. Ceea ce contează este cum îl petrecem.

25. Nu te teme dacă eu sunt speriat. Voi deveni şi mai speriat. Arată-te curajos!

26. Nu uita că eu nu pot creşte fără o grămadă de încurajări şi înţelegere, dar câteodată o apreciere, chiar câştigată cinstată, este uitată. Mustrarea batjocoritoare nu.

27. Poartă-te cu mine cum te porţi cu prietenii tăi; atunci voi deveni şi eu prietenul tău. Ţine minte: învăţ mai mult de la un model decât de la un critic.

Şi în afară de asta, te iubesc foarte mult ... , te rog, iubeşte-mă şi tu în schimb!

COPIII ÎNVAŢĂ TRĂIND

2011-05-14T20:19:00.000+03:00

de Dorothy Law Nolte

TRĂIND ÎNCONJURAT DE CRITICĂ,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ CONDAMNE.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE OSTILITATE,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ SE ÎMPOTRIVEASCĂ.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE BATJOCURĂ,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ FIE TIMID.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE RUŞINE,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ SE SIMTĂ VINOVAT.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE TOLERANŢĂ,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ AIBĂ RĂBDARE.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE ÎNCURAJARE,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ AIBĂ ÎNCREDERE.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE PREŢUIRE,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ APRECIEZE.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE CINSTE,
COPILUL ÎNVAŢĂ CE ESTE DREPTATEA.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE SIGURANŢĂ,
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ CREADĂ ÎN CEVA.

TRĂIND ÎNCONJURAT DE APROBARE
COPILUL ÎNVAŢĂ SĂ AIBĂ ÎNCREDERE ÎN SINE.

Câte ceva despre temperamentul copilului

2011-05-14T19:59:00.000+03:00

Temperamentul se referă:
• la cantitatea de energie de care dispune o persoană,
• la stilul rapid sau lent în care acţionează şi reacţionează,
• la dispoziţia afectivă generală (bine dispus ori prost dispus).

El este înnăscut, moştenit, precum culoarea ochilor sau oricare altă caracteristică fizică. Îmi place să îl compar cu stofa din care este făcut omul în interior, stofă care va fi croită diferit, de la persoană la persoană, în funcţie de mediu şi educaţie. Precum şi în funcţie de ceva greu de definit căruia unii îi spun noroc, soartă, destin, providenţă ...

A recunoaşte ce tip de temperament are copilul sau "firea" lui, cum se spune adesea, este un prim pas în a înţelege cum este construit copilul din naştere, cât se poate schimba şi cât nu, cum poate fi ajutat să se dezvolte potrivit cu potenţialul său.

Felul lui de a fi şi de a reacţiona la mediu este vizibil încă din primele luni de viaţă, de aceea se spune că unii copii sunt uşor de crescut, solicitând părinţii mai puţin, iar alţii greu de crescut, ducând părinţii la epuizare. Din prima categorie fac parte acei copii mai degrabă liniştiţi, care ajung rapid să îşi formeze o rutină în ceea ce priveşte somnul, hrănirea şi joaca, pe care nu-i perturbă prea tare schimbările din mediu şi care sunt mereu bine dispuşi. Din a doua, sunt acei copii neliniştiţi, energici, mai greu de mulţumit, care plâng mult şi au nevoie de mai multă atenţie din partea părinţilor.

Continuând comparaţia cu stofa din care este făcută orice persoană, copiii ce sunt din fire uşor de crescut, par că se mulează mai degrabă ca o mătase, iar cei ce opun rezistenţă, îmi amintesc de stofele aspre şi băţoase care îşi păstrează linia. Fiecare material are frumuseţea lui, avantajele şi dezavantajele lui.

Diferenţele dintre copii sunt determinate de trăsăturile de temperament înnăscute, moştenite de la părinţi (se pare că "aşchia nu sare departe de trunchi" nici în acest plan al trăsăturilor psihice).

Psihologii clasifică temperamentul copiilor în funcţie de:
• tipul inhibat/dezinhibat şi de
• intensitatea cu care răspund emoţional la ceea ce vine din mediu: reactivitate scăzută/ridicată

Iată mai jos diferenţele esenţiale între tipurile de temperament:

Copilul cu temperament inhibat:
• Este hipervigilent (adică foarte prudent şi în stare de alertă, ca si cum ar presimţi un pericol) în situaţii şi contexte noi, manifestând emoţii negative, comportamente de evitare sau retragere din situaţie;
• Nu are iniţiative de interacţiune socială în situaţii nefamiliare, necunoscute, îşi face mai greu prieteni;
• Este perceput de familie şi prieteni ca fiind "fricos" sau "timid".
Copilul cu temperament dezinhibat:
• Reacţionează în situaţiile noi prin comportamente de explorare a mediului şi emoţii pozitive;
• Este mai degrabă impulsiv;
• Se implică din proprie iniţiativă în contexte noi;
• Este sociabil;
• Afirmă rareori că îi este frică;
• Nu îşi poate concentra atenţia pentru o perioadă mai lungă de timp.

De reţinut:
• Cele mai frecvente conflicte între părinţi/educatori şi copii apar datorită acestor diferenţe individuale pe care nu le acceptăm ca şi comportamente nemodificabile, ba mai mult, le interpretăm într-un mod personal, negativ.
• Uneori adulţii interpretează aceste comportamente ca fiind "lipsă de voinţă sau motivaţie!" – "nu vrea să se schimbe", sau ca fiind intenţionate: "intenţionat vrea să mă enerveze sau să mă supere!".
• Copiii cu temperament inhibat reacţionează mai degrabă negativ la comportamentul ferm şi autoritar al părinţilor, comparativ cu copiii cu un temperament dezinhibat, care au nevoie de fermitate, de reguli clare şi stricte.

Vă invit să citiţi întregul articol AICI

Sursa de informaţie:
Organizaţia "Salvaţi Copiii" (Bucureşti), Vârsta preşcolară: ghid pentru părinţi

Psiholog Luiza Ştefan, consilier şcolar

Mică istorie (interioară) despre psihologie

2011-05-14T19:12:00.000+03:00

La 20 de ani aveam şansa să văd cum viaţa mea se schimbă pentru că istoria ţării mele se schimba. Şi aveam să văd cum oamenii fug de trecut, se agaţă de el sau plâng după trecut. Pe atunci, nu ştiam că psihologia se poate ocupa de asta ...

La 23 de ani deveneam profesoară şi începeam să descopăr ce era dincolo de note, absenţe, şedinţe: erau frânturi din poveşti de viaţă, acum ştiu că se pot numi, în limbaj psihologic, motivaţii, emoţii, cogniţii, comportamente, traume şi în câte alte feluri ... Intuiam doar că educaţia fără psihologie e lipsită parcă de miez ...

La 32 de ani intram, "cu acte în regulă", în domeniul fascinant al psihologiei. La început, multă teorie şi generalităţi. Însă, pe măsură ce înaintam către licenţă şi master, vedeam deschiderile către viaţa practică. Pricepeam legăturile psihologiei cu ceea ce se întâmplă între oameni, între părinţi şi copii, în relaţiile de cuplu, de serviciu, în felul în care luăm decizii şi ne descurcăm cu ceea ce ne aduce viaţa. Simţeam că psihologia are sens pentru mine şi îmi doream să transmit acest lucru şi celorlalţi oameni.

În prezent: lucrez ca psiholog cu copii şi adolescenţi, părinţi şi profesori, oameni care au propria „poveste” de spus şi multe roluri de trăit. Mă gândesc cu şi mai multă hotărâre, cum să aduc psihologia în vieţile oamenilor, cele de zi cu zi ...

Şi astfel a aparut acest blog ... e un început!